„Izbaveste-ma, dupa fagaduinta Ta!” (Ps.119:170)
In Biblie apare, de foarte multe ori, cuvantul „izbavire” (cu sensul de a „a fi scapat”, „a fi salvat”, „a fi eliberat”) – si acest cuvant devine omniprezent in orizontul cautarilor si asteptarilor noastre, atunci cand ne aflam in situatii critice.
Cand suntem in „cuptorul incins”, speram sa se intample acest lucru, ne rugam pentru „izbavire” cu disperare sau chiar cu deznadejde (daca eliberarea intarzie), o asteptam si incercam chiar sa o grabim, prin diferite actiuni, nadajduind – sau macar incercand sa o facem – „impotriva oricarei nadejdi”. Insa, soseste izbavirea intotdeauna sau soseste la timp, astfel incat sa putem beneficia de ea? Sau soseste in forma in care noi chiar o simtim si o consideram izbavire? Privind in istorie si in vietile personale, am putea sa raspundem ferm cu „da”? Si, considerand ca izbavirea, indiferent de forma si mijloacele in care se prezinta, nu vine decat de la Dumnezeu, apar, in mintea mea, intrebari: Izbaveste Dumnezeu intotdeauna din necazuri, ne scoate El mereu din ele? Au intotdeauna asteptarile si cautarile noastre un „happy end”?
Citesc acum o carte despre Holocaust si nu pot sa nu ma intreb: de ce a permis Dumnezeu acele orori? Victimele Holocaustului sufereau cumplit, in fiecare zi – si isi doreau sa scape din acel infern. Si, totusi, se trezeau, a doua zi, in acelasi infern, daca nu intr-unul mai crud. Unele dintre ele au murit asteptand si cerand izbavirea care nu a mai venit!…
Pe 15 aprilie, 1912, peste 1500 de oameni au murit, din diferite cauze corelate cu scufundarea Titanicului. Au sperat si ei, asa cum si noi speram: ca acest rau are un sfarsit, dar nu unul de nedorit, ca este doar o „incercare”, asa cum ne place noua sa spunem si sa credem, ca este ceva pasager, ca nu se poate chiar noua, chiar atunci si chiar acolo sa ni se intample asa ceva si chiar sa nu mai fie iesire din situatia aceea, sa „vedem moartea cu ochii” si sa nu fim izbaviti de ea! Nu este posibil, soarele o sa rasara in continuare si pentru noi, lucrurile vor merge inainte asa cum le-am apucat de la inceputul vietii pe care o tinem minte. Sute au asteptat, in acea noapte de aprilie, in apele reci ale oceanului, izbavirea care nu a mai venit niciodata: aproape toata acea multime de oameni (cu exceptia celor din barci) a murit inecata sau inghetata!
Nu se poate, izbavirea trebuie sa fie undeva dupa colt … Si, totusi, se poate sa dai multe colturi si izbavirea sa nu o intalnesti!… Se poate – si daca s-a intamplat altora, de ce nu ni s-ar intampla si noua? Speram si ne amagim ca nu, noua nu ni se poate intampla. De ce? Nu erau aceia oameni ca si noi? Nu traiau in aceeasi lume? Nu sufereau ei ca si noi? Ba da, dar erau altii si sufereau pe pielea lor. Refuzul de a crede ca asa ceva se poate intampla oricui nu are de face cu credinta in Dumnezeu, ci cu teama si cu egoismul – atat!