„Caci omul nu-si cunoaste nici macar ceasul, intocmai ca pestii prinsi in mreaja nimicitoare si ca pasarile prinse in lat; ca si ei sunt prinsi si fiii oamenilor in vremea nenorocirii, cand vine fara veste nenorocirea peste ei” (Eclesiastul 9.12).
Saptamana aceasta am citit un apel umanitar, pentru salvarea vietii unui medic. Dar nu doar ca medicul s-a imbolnavit pare putin mai greu de crezut, dar, cu adevarat paradoxal, este ca:
– In ciuda faptului ca este medic, afectiunea a fost descoperita intr-un stadiu avansat;
– Boala a survenit la o varsta tanara, la doar 33 de ani;
– Diagnosticul este de neoplasm pulmonar, o afectiune care, de regula, ii confrunta pe fumatori, nu pe cei care nu fumeaza, cum este si cazul doctorului „de fata”;
– Doctorul-pacient are un copil mic, de doar 9 luni.
Ce am invatat de aici:
– Nimic din ceea ce crezi ca te poate pune la adapost de problemele acestei lumi nu iti ofera ocrotire sau izbavire reala.
– Cineva spunea odata ca „Ne nastem pe rand si murim pe sarite”. Da, boala si moartea se pare ca nu discrimineaza pe criterii de varsta, asa ca, oricat de tineri am fi, este bine sa avem in vedere si un sfarsit prematur si neanuntat.
– Ceea ce noi facem pentru a ne proteja viata, nu are intotdeauna efectul protectiv pe care il dorim, dar cazurile izolate nu anuleaza insemnatatea, rolul si efectul general al unor masuri de acest tip.
– Planurile noastre si mersul vietii nu garanteaza ca viata va merge inainte si pentru noi. Ce daca avem copii mici si suntem in plin avant profesional? Imprejurarile se pot oricand schimba sau curma.
Si, atunci, ce sa facem? Dupa cum spunea si Eclesiastul, viata presupune ca, in orice moment al ei, spiritual sa fii pregatit, iar firesc sa ii traiesti bucuriile, sa fii fericit cu ceea ce ai primit: „Nu este alta fericire pentru om decat sa manance si sa bea, si sa-si inveseleasca sufletul cu ce este bun din agoniseala lui! Dar am vazut ca si aceasta vine din mana lui Dumnezeu. Cine, in adevar, poate sa manance si sa se bucure fara El?” (Eclesiastul 2.24-25) „Hainele sa-ti fie albe in orice vreme, si untdelemnul sa nu-ti lipseasca de pe cap. Gusta viata cu nevasta pe care o iubesti, in tot timpul vietii tale desarte pe care ti-a dat-o Dumnezeu sub soare, in aceasta vreme trecatoare; caci aceasta iti este partea in viata in mijlocul trudei cu care te ostenesti sub soare. Tot ce gaseste mana ta sa faca, fa cu toata puterea ta! Caci, in Locuinta mortilor in care mergi, nu mai este nici lucrare, nici chibzuiala, nici stiinta, nici intelepciune!” (Eclesiastul 9.8-10).
In concluzie, indiferent de garantiile pe care noi incercam sa ni le gasim, pentru a ne oferi iluzia unei sigurante depline, aici pe pamant, in fapt, deplina siguranta nu exista, cel putin nu aici, nu in aceasta lume, nu pentru locuitorii ei: nimeni nu „este scutit”, dupa cum spune Eclesiastul 9.4 pp. In schimb, insecuritatea acestei vieti, nu anuleaza datoria noastra de a actiona pentru protejarea vietii care ne-a fost data, a celor din jurul nostru si a planetei pe care o impartim cu ei. De asemenea, nu anuleaza rolul lui Dumnezeu in a ne proteja si in a interveni in vietile noastre si rolul rugaciunii si al credintei de a-I permite lui Dumnezeu sa intervina in istoria sociala si in cea personala (fara insa a-I trasa, in acest fel, lui Dumnezeu, responsabilitea de actiona in viata mea, cu puterea Sa, dar dupa voia mea). Dupa cum, imprevizibilitea acestei existente nu trebuie sa anuleze bucuriile tangibile si intangibile, ci, dimpotriva, pastrand, totusi, o masura decenta si corecta si perspectiva vesniciei, ar trebui sa le potenteze.