„Eram gata sa raspund celor ce nu intrebau de Mine, eram gata sa fiu gasit de cei ce nu Ma cautau; am zis: ‘Iata-Ma, iata-Ma!’ catre un neam care nu chema Numele Meu.” (Isaia 65.1)
Zi dupa zi, aceleasi chipuri si aceleasi activitati. In valea saraca in care traieste, samuraiul acepta, cu obida, viata pe care o duce si care este aceeasi, an dupa an, fara sa banuiasca faptul ca viata i se va schimba candva radical, intr-un mod la care nici nu s-ar fi gandit. Cum ar fi putut sa viseze acest om umil, stramutat fortat, cu o viata doar putin mai buna decat a truditorilor pamantului, tratati de stapan ca vitele de munca, ce curs va lua viata sa si ca va deveni o personalitate istorica, si, mai mult, numele sau va fi scris intr-o alta Carte, pentru eternitate.
In cartea Samuraiul, aparuta in Romania la editura Polirom, scriitorul japonez Shusaku Endo surprinde modul in care existenta plata a unui obscur ostas nipon devine legendara, printr-un concurs de evenimente pe care acesta nici nu le-a banuit si nici nu le-a dorit. Aparent, cei mari ai lumii „trag sforile”, iar cei mici sunt „aruncati” in tumultul unei istorii pe care nu o inteleg, dar ale carei victime devin. Insa aceasta doar aparent. In fapt, „Dumneazeu esta inima existentei oricarei oranduiri si telul oricarei istorii. In spatele istoriei omenesti, Dumnezeu hotaraste o alta istorie, dupa gandul Sau” (p. 291). Dupa cum spunea si inteleptul Solomon, „Domnul indreapta pasii omului, dar ce intelege omul din calea sa?” (Prov. 20.24). „Cum as putea sa inteleg, daca nu ma va calauzi cineva?” (Fapte 8.31). Iar Cel care ar putea sa ne ajute sa intelegem rostul a ceea ce ni se intampla si chiar al implicarii noastre, tace. In sufletele si vietile noastre rasuna ecoul inclestarilor si framantarilor umane si, peste tot tumultul, ignorand patosul strigatelor dupa lumina, Cerul tace. Dumnezeu care tace si ii lasa chiar si pe slujitorii Sai sa traiasca, sa ia decizii si sa actioneze apasati de incertitudini si rosi de teama efectelor a ceea ce intreprind, este o tema care apare in scrierile crestine ale lui Shusaku Endo, atat in romanul „Samuraiul”, cat si in „Tacere”. „In intunericul adanc, Dumnezeu ramane mut” (ibidem). Este o tema care apare si in Biblie si o problema cu care si proorocii s-au confruntat. Isaia da glas unor ganduri si simtiri ce tradeaza confuzia in raport cu obscuritatea existentei – „Asteptam lumina, si iata intunericul; lucirea, si umblam in negura! Bajbaim ca niste orbi de-a lungul unui zid, bajbaim ca cei ce n-au ochi, ne poticnim ziua in amiaza mare ca noaptea, in mijlocul celor sanatosi suntem ca niste morti.” (Isaia 9 u.p.-10) -, dupa cum si Ieremia admite ca drumurile pe care El ne conduce nu sunt mereu luminate – „El m-a dus, m-a manat in intuneric, si nu in lumina” (Plangeri 3.2). Iar Iov, in toate suferintele sale a fost si a ramas nestiutor cu privire la scopurile divine si la rezultatul interventiilor Lui in viata sa, precum si in ceea ce priveste actiunile pe care ar fi fost de datoria lui sa le intreprinda – „trageam nadejde de lumina, si cand colo, a venit intunericul” (Iov.30:26), se lamenteaza Iov, dupa cum remarca si ca datoria omului este sa traiasca, chiar si atunci cand nu stie cum – „Pentru ce, zic, da El lumina omului (cu sensul de „lumina vietii”, „viata” – n.a.) care nu stie incotro sa mearga?” (Iov 3.23 p.p.)
„Nimeni nu stie ce va fi maine” (p. 290), daca „toate se vor schimba in bine, dupa cum pe neasteptate o raza de soare strapunge perdeaua deasa a ploii” (ibidem), sau, dimpotriva, in rau, asa cum nu cunoastem nici care este ratiunea divina a lucrurilor care se intampla azi. Viitorul este incert si nimic din ce va urma nu poate fi în mod cert anticipat. Nimeni, dupa cum remarca si Eclesiatul, „nu stie ce si cum se va intampla, caci n-are nici cine-i spune” (Eclesiastul 8.7); „omul nu-si cunoaste nici macar ceasul, intocmai ca pestii prinsi in mreaja nimicitoare si ca pasarile prinse in lat; ca si ei sunt prinsi si fiii oamenilor in vremea nenorocirii, cand vine fara veste nenorocirea peste ei.” (Eclesiastul 9.12). Granitele dintre vremurile de fericire si cele de nenorocire au fost lasate de Dumnezeu neclare, „pentru ca omul sa nu mai poata sti nimic din ce va fi dupa el” (Eclesiastul 7.14).
Unul dintre eroii romanului „Samuraiul” admite, la un moment dat, descumpanit si deznadujduit, ca, desi este slujitor al Lui Dumnezeu, momentele pe care le traieste (si care sunt evocate in carte), l-au adus in situatia de a nu mai intelege lucrarile Lui. Nu isi poate da seama daca ceea ce face el este in planul lui Dumnezeu si daca esecurile sunt un semn al respingerii sau o provocare pentru credinta, caci „ceea ce noua ni se pare o piedica poate fi, de fapt, o samanta plina de insemnatate pe calea Domnului, o piatra de temelie pentru viitoare izbanzi” (p. 291) Eroul ajunge la concluzia „ecleziastica”: „Omului nu ii este dat sa cunoasca voia Domnului” (ibidem). Toate planurile se prabusesc, iar dorintele raman neimplinite. La sfarsit, acelasi personaj conchide: „Daca stau sa ma gandesc acum, mi se pare ca Domnul mi-a dat toate aceste incercari ca sa ma faca sa privesc drept in fata adevarul lumii pamantesti”, „pentru a ma face sa vad adevarata fata a lumii” (p. 396).
Tradati de conationalii lor si folositi ca simpli pioni pe harta si in istoria lumii, japonezii, personajele exotice ale scrierii, ajung si ei sa vada hidosenia lumii si a sufletului uman. Unii dintre ei clacheaza in fata acestei descoperii si a esecului, dar, pentru altii, tot firescul cade pentru a descoperi si pretui permanenta si prezenta Acelui Om in care, la inceput, au vazut doar un trup „sfrijit si urat cu bratele desfacute si capul cazut pe piept” (p. 344). Eroii inteleg ca, in timp ce ei cautau lucruri de nimic si de negasit, Cineva ii cauta pe ei si i-a gasit, caci i-a iubit si pretuit.
Calatoria peste tari si mari a eroilor devine una a revelatiei, o calatorie in care eroii descopera nu doar ca lumea este larga, ci si ca planurile si iubirea Sa sunt largi, ca si bratele deschise pe cruce intr-un gest care inseamna predare, dar si asteptare si deplina acceptare, o perpetua imbratisare a acestei lumi hidoase. Ei inteleg ca, „Undeva in strafundul inimii sale, omul nazuieste dupa cineva care sa-i fie alaturi toata viata, sa nu-l tradeze si sa nu–l paraseasca, fie el doar un caine bolnav si jigarit.” (p.380-381) si ca, prin calatoria lor au intalnit Acea Persoana, care, „s-a preschimbat de dragul nostru in cainele care ne este mereu alaturi” (p.381) Inteleg ca, dincolo de oamenii carora nu le pasa, este Unul Caruia Ii pasa, chiar daca noua nu ne pasa de El (p. 344), Unul care „intelege inimile celor amarati, pentru ca El insusi a dus o viata amarata” (p. 342), care i-a cautat si primit „pe cei urati”, „aflati in mizerie”, „pe cei nenorociti”, „pe cei indurerati”, care a locuit si locuieste „in casele sarmane” (p 343), Unul care „n-a fost deloc puternic” si „nici frumos” si, de aceea, se poate identifica si poate ajuta pe cei defavorizati. Motivul initial de poticnire devine unul de primire a acestei Persoane si a vietii Sale in dreptul propriei vieti. Eroii inteleg ca viata Lui „sfrijita” este una la care noi putem accede. Ei inteleg ca, desi circumstantele s-au schimbat si ca se vor schimba, „oricat de mult se va schimba lumea, cei care plang si cei care se jeluiesc Il vor cauta intotdeauna pe Omul acela. De aceea exista El” (p. 344) Si chiar daca pare ca nu raspunde, El nu a putut si nu poate „sa inchida ochii la jalea si suferinta oamenilor”. Chiar daca nu vorbeste, El ne priveste si, mai mult, El este cu noi (p. 380-381). Traversand mari si tari, oamenii ajung sa-L cunoasca pe Cel care a traversat Cerurile pentru a fi cu noi. „Dumnezeu nu face nimic in zadar” (p 335), iar ceea ce pare fara sens, rau sau urat acum, se desfasoara totusi dupa un plan bun, cel divin.
Dumnezeul pe care Il prezinta Shusaku Endo nu este cel al opulentei, nu este Dumnezeul celor prosperi si multumiti de sine, nu este Dumnezeul „realizatilor in viata”, desi ii are in vedere si pe ei. Dumnezeul lui Shusaku nu este unul al neprihanitilor, este Unul care se descopera celor ce nu intrebau de El si pe care nici lumea nu ii baga in seama; este nu Dumnezeul timpurilor contemporane, de la care se asteapta fericire „cu toptanul”, ci Dumnezeul care promite si ofera mantuire si sfintire; nu Dumnezeul pe care putem sa-L manipulam, ci un Dumnezeu suveran, cu adevarat stapanitor, un Dumnezeu surprinzator si poate, mai putin dezirabil, dat fiind ca, atunci cand te rogi si te zbati pentru „tron”, El te conduce la rug sau la esafod. Un Dumnezeu diferit de cel pe care ni l-am „construit” si cu care ne-am obisnuit, un Dumnezeu grandios si puternic, in ciuda vulnerabilitatii si a fragilitatii Sale, un Dumnezeu care, chiar daca tace sau vorbeste de neinteles pentru noi, nu ne paraseste. Un Dumnezeu care asteapta sa Il cunosti, din paginile acestei carti si, mai presus de toate, din Cuvantul Sau, experimentandu-L in fiecare zi din viata.
Din valea in care esti acum, Dumnezeu poate te cheama. Nu stii ce ai in fata si, indiferent daca tu crezi ca Il cunosti, s-ar putea sa ai un soc al recunoasterii. Pregateste-ti bagajele, dar nu impacheta toate sperantele si planurile tale, crezand ca vor deveni certitudini, caci s-ar putea sa la pierzi in calatorie. Lasa-L pe El sa aiba grija de ele, sa te conduca si sa te inspire, iar daca tot ce ai avut in vedere pentru viitor nu se implineste, increde-te totusi in El, in continuare.