„Mai presus de toate, sa aveti o dragoste fierbinte unii pentru altii, caci dragostea acopera o sumedenie de pacate.” (1 Pet. 4.8)
Intr-o zi de primavara, un tanar, care mergea printr-un crang, a observat, intr-un luminis, o frumoasa brandusa ivorie, de primavara. Era frumoasa, infiorator de frumoasa, dar parea singura si vulnerabila in aerul putin rece si umed. Era mai bine sa o ia cu el, caci asa putea sa ii admire frumusetea fragila, dar sa o si protejeze. Putea, astfel, sa sustina viata si sa se si bucure de ea. Cu aceste ganduri si sentimente, tanarul s-a aplecat si a rupt floarea.
A mers apoi cu ea in mana, pana cand a ajuns la autobuz. Cand s-a urcat, grabit, a bagat floarea in buzunar. A uitat de ea si, a doua zi, in timpul unei discutii tensionate pe strada, cand a bagat mana in buzunar, a inceput sa stranga intre degete acea formatiune diforma si moale pe care o simtea. Dupa ce discutia s-a incheiat, tanarul a scos din buzunar ce strivise intre degete si a fost consternat, cand a descoperit ca tocmai strivise floarea, admirata si „salvata” cu numai o zi in urma. Ce mai ramasese din ea a aruncat pe caldaramul ud, sub picioarele grabite si nepasatoare ale oamenilor. Cine stia povestea? Nici unul dintre cei ce treceau pe strada, doar cel care acum mergea mai departe, in viata sa, care putea fi incurcata de floarea deteriorata, ce putea sa ii pateze haina.
Ca si acest tanar, intervenim in vietile celor din jur, atrasi de diferite calitati, cu dorinta de a le avea pentru noi, sa ne bucuram de ele, chiar in mod egoist, considerand, in mod fals, ca astfel salvam si protejam. Rupem sau dezradacinam pentru a avea, apoi, dupa ce am obtinut ce am vrut si dupa ce trece primul val de incantare, ne implicam in problemele vietii ignorand obiectul adoratiei anterioare, caruia i-am facut poate promisiuni de companie, ocrotire si vesnica preafericire. Cei alaturi de care am dorit, poate, sa ne traim vietile sau, macar, sa avem clipe neuitate, devin uitati in cine stie ce colt ascuns al existentei noastre, ca sa nu ne incurce, sa nu ne deranjeze, sa nu ne aminteasca de vreo responsabilitate. Iar cand divergentele ne afecteaza, ne varsam asupra lor, strivind ce ar fi trebuit sa protejam. Si, apoi, ca pe o floare uscata si deteriorata, ii aruncam sub picioarele nepasatoare ale semenilor care nu stiu ca sub talpile lor se afla o creatie care a fost candva frumoasa, dorita si admirata. Aruncam, sub povara zdrobitoare a oprobiului sau nepasarii oamenilor, chiar ceea ce juram sa protejam, mirati si scandalizati ca nu este ceea ce am luat, uitand ca singuri am deteriorat, prin nepasare sau maltratare.
O poveste trista, cu invataturi la fel de triste, dar, din pacate, in multe cupluri, cat se poate de adevarata. Este aceasta si povestea ta, ai fost vreodata tanarul sau simti ca esti floarea? Probabil ca rolurile sunt greu de determinat, cand fiecare se simte lezat si stie ca „el a facut bine” si, daca a gresit cineva, atunci este vorba de celalalt.
Daca te afli intr-o situatie ca aceasta, roaga-L pe Dumnezeu sa iti schimbe mintea, inima si viata, astfel incat povestea ta sa fie alta.