Regele a murit, traieste Regele!

„Regele a murit, traiasca regele!” De cate ori nu s-a auzit acest anunt, urmat de un indemn, in istoria omenirii!… Un rege era eliberat din functie, prin deces, si altul ii lua locul. Dar, in cazul Regelui, moartea nu a presupus succesiune la Tron, ci permanenta. „Regele a murit, traieste Regele!”, nu se poate rosti decat in legatura cu o singura Persoana, a carei domnie este pe durata nedeterminata.

Regele a murit, din proprie alegere si nu pentru Sine, dar a si inviat, iar acum traieste acolo unde doreste sa ne duca si pe noi. Sarbatoarea pascala este o sarbatoare comemorativa, dar si una anticipativa, o privire catre trecutul in care s-a produs moartea Regelui si viitorul pentru care acest Rege si-a dat viata, pentru ca noi sa avem parte de el. Sarbatoarea pascala nu este un prohod, un mod de a boci si de a ingropa an de an pe Regele mort, pentru a-ti intoarce apoi privirea catre altceva sau altcineva. Pentru unii sau pentru multi, Pastele inseamna doar o efuziune de sentimentalism religios, de scurta durata, ocazia de a-L ingropa, ca, apoi, sa isi poata relua o viata obisnuita, fara Dumnezeu. Este adevarat ca, in crestinism, se celebreaza si Invierea Regelui, dar aceasta inviere parca este o aducere in scena a Mosului de Paste, adica bine ca, totusi, am pe cineva in Cer care sa imi poarte de grija – si atat. De ce a murit si inviat Regele si ce legatura are asta cu mine, ce face El acum in cer, in afara de a-Si implini nesfarsitele si neconditionatele obligatii fata de importanta mea persoana, nu ma intereseaza si nici nu vreau sa ma intereseze. De aceea si chefuiesc intr-un mod trivial, mancand si band in exces si vizionand emisiuni care ar avea nevoie de cateva buline, pentru interdictie, macar in astfel de zile.

Bineinteles ca nici polul opus, cu piosenie excesiva si ascetica nu ar fi indicat. In Vechiul Testament, in Cartea Neemia, Dumnezeu ofera cateva indicatii despre modul in care sarbatorile religioase trebuie celebrate – cu bucurie, hrana gustoasa si impreuna simtire cu daruire, fata de cei mai putin inzestrati cu mijloace financiare: „Ziua aceasta este inchinata Domnului Dumnezeului vostru; sa nu va bociti si sa nu plangeti!”, „Duceti-va de mancati carnuri grase si beti bauturi dulci si trimiteti cate o parte si celor ce n-au nimic pregatit, caci ziua aceasta este inchinata Domnului nostru; nu va mahniti, caci bucuria Domnului va fi taria voastra.”, „Taceti, caci ziua aceasta este sfanta; nu va mahniti!” (Neemia 8.9-11).

Exista si crestini care considera ca aceasta sarbatoare este de prisos, deoarece Pastele a fost implinit in Hristos. Chiar daca aceste opinii sunt corecte si fundamentate biblic, divergentele de natura teologica nu au efecte bune in aceasta perioada. Ba chiar, acei protestanti care protesteaza fervent sau discret fata de aceste sarbatori, ar putea incerca sa invete cate ceva de la cei care vin la „Templu” zilele acestea. Sunt destui cei al caror spirit este aprins, in astfel de zile, de o febra a cautarii care nu se va stinge, persoane al caror dor de Dumnezeu s-a trezit arzator, care isi recunosc si plang pacatul cu adevarat, care nu au impresia ca Dumnezeu le este dator, care isi simt nimicnicia si se pleaca inaintea Lui cu reverenta, onestitate si o piosenie care multor protestanti nu le mai este cunoscuta (daca le-a fost vreodata). Protestantul, suficient, sigur pe sine, mandru si justitiar, duplicitar si deja parca stapan pe Dumnezeu si pe domeniul Sau, peste masura de familiar cu divinitatea, fara intrebari, fara cautari, in afara celor care au legatura cu imediatul si prosperitatea, ar invata multe de la cei care, in aceste zile, plini de zel, il cauta pe Dumnezeu doar pentru El, efectiv de dragul Sau, si nu pentru ce le poate da. De la acesti „samariteni”, detinatorii sulurilor sfinte si administratorii adevaratului locas de inchinare („adevarata biserica”), ar avea multe de invatat… Multe sunt de invatat, chiar de la cei mai putin plini de sperante oameni si in cele mai aparent intunecate circumstante. Dreptul Caiafa ar fi fost poate mantuit, daca ar fi luat aminte la ce a spus talharul care L-a recunoscut pe Rege si I s-a inchinat, in acele momente in care El era lepadat. Poate ca multi „talhari”, in zilele acestea, sunt mai aproape de Rege si mai recunoscatori Lui, mai dispusi sa I se inchine si sa I se predea pe deplin, decat orice alt pios inchinator, cu vechime in cariera si patalama la mana.

In concluzie, aceste zile pot fi traite cu bucurie, decenta, in pace si cu reverenta discreta, fara disensiuni si dispute teologice inutile, fara acte penibile de bravura spirituala sau de animozitate nejustificata. Religia nu este si nu trebuie sa devina o metoda de defulare a propriilor frustrari spirituale sau o supapa prin care pornirile omenesti pot iesi la suprafata, fara sa aiba nimic de a face cu Divinitatea, dar actionand in numele Ei. Daca oamenii, in aceste zile, se gandesc la Dumnezeu, vor sa vorbeasca despre El si sa se bucure in Numele Lui, bucurati-va cu ei. Chiar daca ei nu cred asa cum credeti voi, exista, desigur, un numitor comun, Regele si viata Lui, despre care putem sa vorbim si, daca nu o putem face prin cuvinte, prin atitudine sigur o putem face.

„Regele a murit, traieste Regele!”, iar aceste zile pot fi un prilej pentru a constientiza ca El a murit si traieste ca sa traiesc atat eu, cat si toti cei din jurul meu, pentru care eu pot si ar trebui sa fiu un prilej de mantuire, nu de poticnire, inclusiv in aceste zile!