„caci El face sa rasara soarele Sau peste cei rai si peste cei buni.” (Matei 5.45)
In plimbarea de aseara, am vazut, in timp ce treceam strada, un apus superb. Da, soarele rasare si apune si in Rahova, iar apusurile pot fi frumoase si in cartierele aglomerate si poluate din Bucuresti. Si ca totul sa fie si mai frumos, de undeva dintr-un apartament se auzeau acordurile melodiei My Heart Will Go On, interpretata de Celine Dion – fundalul muzical al unor scene din binecunoscutul film Titanic (in regia lui James Cameron, cu Leonardo Di Caprio si Kate Winslet in rolurile principale). Eu iesisem la plimbare, altcineva, o persoana necunoscuta, cu o viata straina de mine, se orienta catre lucruri asemanatoare, cauta recreerea si deconectarea, asa cum le cautam si eu. Si am avut atunci sentimentul ca facem parte dintr-o mare familie si ca suntem destul de asemanatori, uneori, in anumite privinte. Dar nu in toate. Si, dincolo de aceste asemanari determinate de cautarile noastre, de firea umana, mi-am dat seama ca puteam stabili si alte asemanari: traim in aceeasi lume afectata de o criza economica si nu doar, in aceeasi tara, in acelasi oras, in acelasi cartier si tot intr-un bloc comunist.
Locuiau in acelasi oras, iar in „seara aceea” erau amandoi la portile cetatii. Nu impreuna, dar in acelasi loc. Si poate nu cu motivatii asemanatoare, dar acest lucru trecatorii – cei mai multi dintre ei – nu il stiau. Dar doi dintre „trecatori” STIAU – nu doar cine sunt cei care stau la poarta cetatii si ce i-a adus acolo, dar stiau si ce va urma dupa acel apus pentru fiecare dintre cei prezenti acolo, ca si pentru cei de dincolo de portile cetatii. Stiau si „au facut diferenta”. Stiau ceea ce, chiar daca ar fi aflat, locuitorii cetatii nu puteau sa creada (Genesa 19.14) si nu ar fi ales, in niciun caz diferit. Ultimul apus… Urmatorul rasarit – peste o cetate prefacuta in scrum si o familie ciopartita si pribeaga.
Cand am ajuns in parc, am vazut multa lume adunata in jurul unei scene. Era un spectacol in aer liber, sustinut de teatrul „Masca”, un recital de cantece reprezentative pentru diferite etnii. Soarele deja apusese. Mi-am facut loc printre oameni si m-am gandit ca, desi aveam preocupari asemanatoare si eram in acelasi loc si in acelasi moment pentru acelasi lucru (desi nu adusi chiar de acelasi scop), dincolo de acel apus, vietile noastre vor curge diferit. Poate ca si aseara prin parc erau „trecatori” nevazuti care ne stiau pe fiecare in parte si stiau si ce se afla dincolo de acel apus in vietile noastre. Putea fi acela ultimul apus pentru mine sau pentru noi. Iar ce s-ar fi intamplat cu noi aici depindea – sau nu – de alegerile fiecaruia: nici Lot nu ar fi scapat, daca nu l-ar fi scos ingerul din cetate, iar in urma scufundarii Titanicului au murit, cred, si neprihaniti.
Cand am iesit din parc, m-am rugat sa am in permanenta un „trecator” langa mine, unul care sa ma ia de mana chiar si atunci cand nu vreau sa fug din fata unui foc iminent. Am plecat spre casa convinsa ca „trecatorul” era deja langa mine si ca ma va ajuta sa fac alegeri corecte nu doar pentru aici si acum.
Soarele o sa apuna si in seara asta. Lumea si nici cetatea aceasta nu sunt nici ruine, nici sub ape, nici scrum. Dar ar putea fi. Nenorociri vin si trec sau raman, iar sfarsitul acestei istorii este o certitudine pentru un crestin. Nu ce mi se intampla aici si acum este cea mai mare problema, ci cum ma surprind evenimentele care vin, in fapt CINE ma tine de mana atunci, cu CINE le intampin.
Nota: Cei mai putin familiarizati cu lectura Scripturii, pot intelege mai bine acest text, citind Genesa 18 si 19.1-29 ( mai ales 19.1-29).
[youtube]saalGKY7ifU[/youtube]