„Arunca-ti painea pe ape, si dupa multa vreme o vei gasi iarasi! Imparte-o in sapte, si chiar in opt, caci nu stii ce nenorocire poate da peste pamant.” (Eclesiastul 11.1-2).
Primele noastre amintiri sunt legate de lucrurile care ne-au impresionat cel mai mult la varsta respectiva, de acele intamplari care aveau in ele macar un sambure de neobisnuit sau ceva care, la varste fragede si potrivit cu experienta noastra de viata de pana atunci, putea fi luat ca atare. Nu este strain de aceasta experienta nici Marin Preda, si scriitorul reda o astfel de scena, la inceputul cartii Viata ca o prada. Intamplarea evocata produce un „clic” in mintea si in constiinta copilului, iar, dupa acel „clic”, incepe contactul lui constient cu aceasta existenta. Ce avea neobisnuit in ea acea intamplare, atat de neobisnuit incat sa declanseze, brusc si inexorabil, constiinta unei fiinte umane, fie ea si la varsta frageda? Avea ceea ce poate misca mintile si inimile oamenilor, chiar si dupa ce si-au pierdut inocenta: daruirea.
Ne nastem cu aceasta tendinta, de a lua viata ca pe o prada, de a considera ca lucrurile pe care existenta ni le aduce in cale sunt „de apucat”, fara a lua in seama interesele, nevoile sau dorintele celuilalt. Si aceste tendinte se pastreaza, raman active toata viata, ba, prin exersare, prolifereaza. Impotriva acestora, Dumnezeu ne-a dat indemnul, vointa si puterea de a darui si de a ne darui, prin Exemplul Sau, prin Cuvânt, prin exemplele semenilor nostri si prin indemnurile Duhului Sfant.
In familia scriitorului mentinat anterior are loc o scena comuna celor care se petrec in familiile cu copii mici: copilul apuca “ceva” ce nu vrea sa cedeze, in acest caz o paine, ingnorant, din fire, in raport cu nevoile celorlalti. Membrii familiei reactionezaza si ei firesc: privesc cu sentimente care nu au nimic de-a face cu iubirea, manifesta tendinta de a recupera prin forta bunul pierdut. Doar tatal, fascinantul parinte care ii va servi ca model si pentru Ilie Moromete, actioneaza diferit: ii mai da o paine. Si acest act diferit are un efect diferit, nu doar imediat si tangibil, prin recuperarea bunului ravnit de familie si ilicit posedat de copil, ci unul de lunga durata si cu efecte inaccesibile intelegerii celorlalti, date la iveala doar de scriitor, in confesiunea sa literara, destul de tarzie.
In scrierile de batranete ale Imparatului Solomon, cartea Eclesiastul, exista o cugetare care se caleaza destul de bine pe exempul anterior, atat prin indemnul la daruire, cat si prin produsul care face obiectul generozitatii – painea: „Arunca-ti painea pe ape, si dupa multa vreme o vei gasi iarasi! Imparte-o in sapte, si chiar in opt, caci nu stii ce nenorocire poate da peste pamant.” (Eclesiastul 11.1-2). Daca avem in vedere ca painea apare in Biblie ca simbol al vietii, conditionand existenta, atat din punct de vedere spiritual, cat si material, putem intelege ca indemnul este, de fapt, la daruire completa, de sine, o daruire care, desi nu ar trebui sa aiba acest scop, reprezinta si promisiunea rasplatirii: „Dupa multa vreme o vei gasi iarasi!” O rasplatire care nu va fi, neaparat, imediata sau tangibila, dar care, in mod cert este posibila si poate depasi toate estimarile noastre; care si cum va fi aceasta rasplatire vom vedea, in ceasurile tarzii ale pamantului, cand istoria se va incheia si Dumnezeu, in sfarsit, se va confesiona – pe deplin.