„Acum, vedem ca intr’o oglinda, in chip intunecos; dar atunci, vom vedea fata in fata. Acum, cunosc in parte; dar atunci, voi cunoaste deplin, asa cum am fost si eu cunoscut pe deplin”. (1 Corinteni 13.12)
Personal sunt mioapa. Nu stiu ce inseamna sa vezi lucrurile bine-bine, pentru ca sunt mioapa de mica, e un „defect” ereditar. Prima data cand voi vedea bine, va fi „atunci” si prima Persoana pe care o voi privi in ochi vazand bine, asa cum sunt vazuta, va fi El: „Il voi vedea si-mi va fi binevoitor; ochii mei Il vor vedea, si nu ai altuia. Sufletul meu tanjeste de dorul acesta inlauntrul meu”. (Iov.19.27)! Si asta ma bucura, chiar daca intr-un fel de neinteles (sau chiar nebunesc) pentru unii.
Cand am citit insa astazi, in diferite publicatii, despre riscurile pe care varsta sau anumite afectiuni le implica, putand cauza pierderea deplina si ireversibila a vederii, sincer, m-am cam speriat. Cu miopia m-am obisnuit si, in plus, nu este decat un minus, nu o absenta deplina. Dupa primul impuls, acela de teama, a venit decizia de a face tot posibilul pentru a evita acest lucru, dar, constientizand ca sunt destul de multe „chichite” incontrolabile in viata, am decis ca, intai de toate (fara ca acestea toate sa fie eliminate), sa imi incredintez viata lui Dumnezeu, inclusiv vederea si aspectele care o influenteaza.
Lecturile pe tema mentionata m-au dus cu gandul insa si la un alt tip de vedere, care in mod cert este afectat. Si mi-am dat seama ca, in timp ce suntem foarte precauti si foarte grijulii cu tot ceea ce inseamna fizicul, partea spirituala este frecvent neglijata. A fost suficient un articol ca sa „ma puna pe jar”, sa imi starneasca mintea, sa ma determine sa imi analizez obiceiurile si sa iau decizii (nu stiu cat de stabile). Dar versetele care mentioneaza importanta „vederii spirituale”, a discernamantului, trec pe sub ochii fizici, fara sa mai ma impresioneze, cel putin nu prea mult. Sunt scrise acolo, dar parca nu pentru mine.
Cu ani in urma, intr-o dimineata, am citit, pe un calendar de perete (se schimbase luna si am intors foaia), textul din Ioan 3.3: „Drept raspuns, Isus i-a zis: ‚Adevarat, adevarat iti spun ca, daca un om nu se naste din nou, nu poate vedea Imparatia lui Dumnezeu’”. Nu am fost prea multumita de text, am gandit ca nu era pentru mine, nu asta asteptam, deci nu de asta aveam eu nevoie, am conchis (ce „frumos” asimilam noi asteptarile cu nevoile). Textul mi-a mai venit in minte peste zi, dar imi spuneam ca versetul contine un indemn si un avertisment pentru altii, eu ma aflam la un nivel la care nu mai era relevant. Stiam de nastere din nou, dar era ceva trecut… Stop. Devenise deja istorie? Doar era? Se petrecuse atunci si atat? Daca da, amintindu-mi ca un crestin trebuie sa se nasca din nou zilnic, am inceput sa intuiesc ca, daca eu corelez nasterea din nou doar cu o intoarcere si cu un angajament public, ambele in trecut, atunci spiritual am trecut deja in randurile defunctilor. „Da, e bine ca mi-au venit venit aceste ganduri, dar tot nu pot sa cred ca Dumnezeu mi-a vorbit personal prin acel text. E doar o invatatura, da, care trebuie aplicata, dar pentru momentul acesta nu atat de importanta. De ce mi-ar fi vorbit chiar prin acel text? Adica eu chiar am nevoie de o schimbare radicala”?
Si a venit si raspunsul, din partea Lui, prompt. In aceeasi zi eram in vizita la rude si am deschis o publicatie crestina, cautand sa imi alin si hranesc gandurile. Dar am tresarit, si nu putin, pentru ca, acolo unde deschisesem respectiva publicatie, scria mare: „Nu te mira ca ti-am zis: ‚Trebuie sa va nasteti din nou’” (Ioan 3.7). Raspunsul era clar: „Eu ti-am zis si nu te mai mira de asta. Daca Eu ti-am zis, care te cunosc mai bine, inseamna ca de asta ai nevoie si nu mai fugi de mine rasfoind si rasfoind publicatii, pentru ca, oriunde te-ai duce si orice ai face, Eu pot sa te gasesc si sa iti vorbesc”.
Asa facem cu toate textele cu care ne-am obisnuit si care parca nu mai sunt pentru noi, cei care le cunoastem si citam de atata timp… Problema este ca, daca nu ascultam ce ne spune Marele Medic, problema noastra ramane si, odata cu ea, urmarile acesteia, care, in plan spiritual, sunt, „dupa caderea cortinei”, nu doar iremediabile, ci si vesnice.