„Sculati-va si plecati, caci aici nu este odihna pentru voi; caci, din pricina spurcaciunii, vor fi dureri, dureri puternice.” (Mica. 2.10)
Toti credem ca avem vieti speciale, ca noua nu ni se poate intampla ceva rau, cu atat mai putin foarte rau, oricum nu un rau iremediabil sau fatal. Credem cu tenacitate ca ceea ce intreprindem este sub calauzirea lui Dumnezeu (cei care credem in El si in calauzirea Lui) si ca drumurile pe care El ne duce sunt cele catre bine un pamantesc indubitabil. Ne incapatanam sa credem, chiar daca suntem „pe fundul vasului”, ca salvarea va veni, ca exista intotdeauna scapare. Si, totusi, asa au crezut si cei care s-au confruntat cu intamplari cutremuratoare, din care nu au avut scapare. Unii dintre ei se „odihnesc” acum pe fundul oceanului, precum victimele Titanicului, care, toate, sperau sa gaseasca in America viata buna de care se despartisera temporar sau o noua viata, mai buna decat cea veche, cei care emigrau.
Ca si cei care conduceau, real sau din umbra, Titanicul, si noi vrem sa fim, in calatoria acestei vieti, primii si elogiati, ignorand pericolele si avertizarile. Ca si conducatorii navei, trecem pe langa toate avertizarile, ba, consecventi scopurilor noastre derizorii, marim viteza, alergand, fara sa vrem sa stim, catre autodistrugere. Ca si calatorii de pe nava, ne leganam intr-o falsa siguranta, credem ca suntem „de nescufundat” in drumul nostru si, chiar cand lumea noastra incepe sa dispara sub apa, toate pregatirile de salvare ni se par o gluma, preferand sa ramanem pe vasul visurilor noastre, despre care nu vrem sa credem ca sunt pierdute, atat timp cat picioarele ne sunt uscate. Ciocnirile cu ghetarii vietii ni se par bune de contemplat si de discutat, eventual de pastrat in cufarul amintirilor, pentru depanat povesti, candva, la o gura a sobei in fata careia posibil nu vom mai zabovi. Cantecul orchestrei ne mentine falsa siguranta si, poate, doar cand acordurile muzicii se schimba, se aud cuvintele unei predici si apa inunda puntea pe care o credeam sigura sub picioare, dar, mai ales, cand scandurile acesteia incep sa trozneasca, admitem, cu stupoare, ca ceea ce credeam de neconceput este o crunta realitate, din fata careia nu ne mai putem sustrage.
Anul acesta, la 100 de ani de la lansarea la apa si scufundarea Titanicului, vasul, despre care s-a spus ca ar fi de nescufundat, zace acum pe fundul oceanului si este subiectul unei triste istorii! Lumea noastra, individuala si globala, despre care se spune si se crede ca va sta in picioare in continuare, asa cum a fost „de la inceputul zidirii” (2 Petru 3.4), are apa la bord si paraie din temelii. Dar, orbi fata de pericole si surzi la avertizari, marim viteza si mergem mai departe, fara sa vrem sa stim ca ne putem gasi sfarsitul in intunericul acestei lumi.
Lumea sta fata in fata cu scufundarea si semne exista – politic, economic, social, moral, dar, mai ales, spiritual. Poate ca ne amuzam sau ne linistim, considerand ca toate apelurile pentru salvare sunt doar exercitii de simulare, ingnorand lectiile pe care drama de pe Titanic le transmite. Dar, chiar daca aceasta lume ar sta in picioare, chiar daca nu ar fi vorba de drame colective, lumea fiecaruia dintre noi poate oricand sa cunoasca un apus definitiv, pentru care ar fi indicat sa ne pregatim. Insa, in fata vulnerabilitatii si a nesigurantei vietii, nu sfarsitul acestei vieti se impune a fi problematizat, ci riscul de a pierde viata fara sfarsit, pentru ca nu ne-am pregatit. Mai mult decat atat, chiar daca lumina vietii sau a istoriei nu ar apune intr-un maine pe care nu il stim, chiar daca nu ar exista riscul de a pierde existenta fara asfintit, trebuie sa avem in vedere timpul pe care il traim, nu cu teama, ci cu responsabilitate – fata de Dumnezeu, fata de noi insine si fata de aproape. Deciziile de ancorare pe malul vesniciei trebuie sa le luam nu pentru a ne salva de un implacabil si nedorit sfarsit si a ne asigura o vesnicie de negrait, ci din iubire pentru Cel ce ne-a iubit si care S-a Jertfit pentru a ne asigura toate acestea. In fata valurilor si a marii infuriate, nu teama de moarte, de pierdere a vietii sau a corabiei, trebuie sa ne insufleteasca, ci teama de a-L pierde pe El, de a nu mai putea petrece un timp nesfarsit cu El.