,,Domnul mi Se arată de departe: ,Te iubesc cu o iubire veșnică, de aceea îţi păstrez bunătatea Mea!’“ (Ier. 31.3)
Când suntem în necazuri, nu știm ce să facem și nu vedem nicio soluție la problemele noastre, ni se pare că Dumnezeu tace, că nu ni se descoperă, că este departe de noi și de problemele cu care ne confruntăm, poate ne îndoim chiar și de dragostea Lui, iar viitorul pare unul întunecat. Dar făgăduința lui Dumnezeu spune că sentimentele noastre sunt false, că El se „arată“ și nu doar în general, ci fiecăruia în parte, potrivit contextului în care se află. Da, Dumnezeu nu doar se arată, ci „mi se arată“.
Dumnezeu nu este doar un Dumnezeu de aproape, ci și unul de departe (Ieremia 23.23), dar, dacă noi Îl percepem ca fiind departe, El ne vorbește chiar și din depărtările în care Îl situăm. El trece „peste munții ce ne despart“ (Cânt. Cânt. 2.17) și, chiar dacă am pune tot universul între noi și Dumnezeu, El ni se poate descoperi și de acolo. Iar motivația descoperirilor Sale este iubirea, „o iubire veşnică“, pe care nu o ezită să o declare. O iubire care se manifestă prin bunătate și pe care nu poate să ne-o ofere toată odată, astfel încât avem mereu la îndemână resurse inepuizabile din bunătatea Sa. Dumnezeu nu ne oprește această bunătate, ci o păstrează, oferind-o așa cum știe El că este mai bine, fără ca noi să ducem lipsă vreodată. El nu poate sta departe de noi, fără să ni se descopere prin iubirea Sa, pentru că noi suntem copiii Lui, iar „copiii sunt părtași sângelui și cărnii“ (Evrei 2.14) – prin Domnul Hristos, suntem „mădulare ale trupului Lui, carne din carnea Lui și os din oasele Lui“ (Efes. 5.30).
Cu astfel de declarații și asigurări, putem fi liniștiți, căci Dumnezeu este și va fi cu noi, iar viețile noastre sunt, deci, în siguranță. Iar dacă cineva nu crede această făgăduință, Îl face mincinos pe Cel care a dat-o. Căci, după cum spune apostolul Ioan, „Cine nu Îl crede pe Dumnezeu Îl face mincinos“ (1.Ioan 5.10).