„Caci omul nu-si cunoaste nici macar ceasul, intocmai ca pestii prinsi in mreaja nimicitoare, si ca pasarile prinse in lat; ca si ei sunt prinsi si fiii oamenilor in vremea nenorocirii, cand vine fara veste nenorocirea peste ei”. (Eclesiastul 9.12)
Pentru un condamnat la moarte, timpul se dilata, putinele clipe care au mai ramas sunt multe, iar scurtarea acestora si punerea brusca in fata inevitabilului de temut demobilizeaza psihic. Acele clipe, ultimele picaturi din paharul vietii nu mai pot fi sorbite, paharul s-a spart, a cazut chiar de la buze, chiar cand te simteai mai insetat si pretuiai mai mult acea licoare, altadata atat de putin importanta. Si nu doar ca savoarea acestor ultime trairi nu o mai poti avea, dar nici pregatirea, familiarizarea mintala cu ceea ce va veni nu mai este posibila.
Acum, tot ritualul de „Adio, viata!” este bulversat, iar acceptarea a ce va veni, care ti se parea si poate ar fi devenit posibila, daca ai fi avut timp pentru a imbratisa in minte cele mai calde amintiri, ca apoi sa intorci linistit capul spre apus, nu mai este posibila. Acceptarea nu poate sa existe acolo unde nu e timp si liniste pentru judecata cumpanita, acolo unde nu poti analiza si revizui ceea ce a fost. Sau, daca sunt lucruri pe care in ultimele clipe un condamnat nu ar dori sa le revada, cel putin are timp suficient sa aleaga ce trairi si ce ganduri va avea pe „ultima suta”. E important sa stie ca acel timp ii apartine. Iar daca acest timp se scurteaza brusc si neanuntat, totul in minte si in suflet se scurtcircuiteaza. Condamnatul isi stabilise un anumit fir al gandurilor si al trairilor, iar in fata schimbarilor abrupte si inoportune capituleaza psihic. Intervine panica pentru ca nu poate sa mai aiba controlul, nu isi mai poate spune ca ceea ce i se intampla e acceptat de el si merge de bunavoie, acum totul se produce inainte de a fi spus „Da!” in sinea sa si ceea ce traieste simte ca i se impune din afara, fara nicio putinta de a se sustrage. Un condamnat luat mai devreme simte cu mai mare acuitate ca este condamnat, pedepsit, simte cu mai mare acuitate despartirea de viata de care nu a mai avut timp sa se desparta dupa cum isi dorise.
Nu cred ca un condamnat isi face scenariul executiei, pentru ca, oricum, teama aduce cu sine imagini de cosmar. Dar, faptul ca un condamnat nu a avut ragazul sa isi umple mintea cu scene-tampon care sa il ajute sa se gandeasca la viata mai mult decat la altceva in clipele ce vor urma, asta il poate arunca in stari similare celor descrise de Dostoievski sau de alti scriitori.
Nu stiu daca Baraba avea lucruri placute la care sa se gandesca sau doar se numara printre cei care, si in ultimele clipe, nu regreta viata decat din perspectiva posibilitatilor de a face rau sau de a se razbuna pentru rele imaginare. Un om care a condus o rascoala (Luca 23.19) este posibil sa fie framantat mai curand de trairi mai putin pozitive in apropierea „platii”. Dar, indiferent de gandurile si trairile „pregatitoare”, chiar si pe un om „de piatra”, inopinantul, in astfel de situatii, il poate bulversa. Baraba a iesit din temnita „nauc”.