„Doresc Eu moartea pacatosului? zice Domnul, Dumnezeu. Nu doresc Eu mai degraba ca el sa se intoarca de pe caile lui si sa traiasca?” (Ezechiel 18.23)
Am primit zilele acestea, pe email, un link catre un articol din Libertatea (ziar pe care nu il agreez, motiv pentru care nici nu apare printre publicatiile indicate la sectiunea Stiri, dar, acum, trebuie sa dau link…). Si ce credeti ca mi-a fost dat sa citesc? Ca un prea-credincios pastor american isi doreste cu ardoare ca Presedintele SUA, Barack Obama, sa treaca in randurile celor morti. Asta pentru ca actualul Presedinte al SUA sustine anumite politici, deloc in acord cu religia crestina si, implicit, cu cele ale „conducatorului de suflete”.
Oare de ce nu se roaga pentru convertirea omului Obama, dat fiind faptul ca Dumnezeu nu doreste moartea pacatosului, ci convertirea Lui (Ezechiel 18:23), cat si pentru calauzirea presedintelui SUA, caci asa ne indeamna apostolul Pavel, sa ne rugam pentru conducatori? (1 Timotei 2.1-2)
Sa fie oare nevoia umana de ura? Acea ura care, dupa „convertire”, imbraca forma zelului religios? Nu ma refer la a nu mai distinge binele de rau sau la a glasui doar dupa atat de ipocritul precept de sorginte americana – „politically correct”. Dar a considera si numi pacatul pacat, nu inseamna sa anatemizezi si faptuitorul. Pentru ca, in timp ce Dumnezeu face distinctia bine-rau, El deosebeste, de asemenea, si pacatul de pacatos si, in timp ce Isi declara intoleranta fata de pacat, proclama dragostea pentru pacatos. Pentru orice pacatos. Si pentru cei „buni”, care, in fapt, l-au condamnat la moarte si pentru „cei rai”, care s-au pocait pe cruce sau in Templu, sub privirile condamnatoare ale celui bun (Luca 18.9-14). Sau poate ca pastorul respectiv a uitat ca e si el un pacatos…
Dar, partea „frumoasa” este nu doar ca omul respectiv „se inchina” astfel si o mai si proclama, dar ii si indeamna in mod direct pe altii sa ii copieze exemplul. Nu pot sa nu ma intreb: Catre cine si cum isi conduce acest „pastor” enoriasii, pe care ii indeamna sa se roage pentru moartea unui om? Catre Dumnezeu, ma indoiesc, iar in privinta spiritului in care o face, asupra acestui aspect nu cred ca pot exista dubii. Sau poate ca exista si oameni cu dubii in aceasta privinta: daca un „crestin” face asa ceva, cred ca exista si ucenici care sa il legitimeze si urmeze.
Cand samaritenii au refuzat sa il gazduiasca pe Isus si ucenicii Sai, cei doi „fii ai tunetului” au solicitat „represiunea”: „Ucenicii Sai, Iacov si Ioan, cand au vazut lucrul acesta, au zis: ‚Doamne, vrei sa poruncim sa se pogoare foc din cer si sa-i mistuie, cum a facut Ilie?’” (Luc.9:54). „Sa poruncim”.. cum se identificau ei cu Isus, preluindu-i atributele divine, nu si caracterul! Si ce le-a raspuns Isus? „Grozava idee. Uite, eu nu m-am gandit la solutia asta. Ce m-as face eu fara voi?” Nu asta a spus Isus si nici ceva asemanator. Dimpotriva, cuvintele Lui ii lasa mofluzi pe crestinii plini de „zel” si dornici de a „curata” lumea cu foc, sabie, glont sau…rugaciune. „Nu stiti de ce duh sunteti insufletiti”. Adica se poate ca o insufletire religioasa sa nu fie de la Dumnezeu, ci de la un alt duh – nu-i nevoie sa-l numesc aici, se stie de la care, ca nu sunt decat doua tabere. Adica daca eu (nu o spun si nu o luati in mod personal) gandesc, vorbesc si actionez rau, chiar daca eu cred ca o fac in slujba binelui, in fapt, natura faptelor mele arata „ce e in spate”, de ce parte sunt cu adevarat, dincolo de ce cred sau declar. Se poate si invers, ca declaratiile si faptele pioase sa ascunda raul, dar despre asta altadata; oricum, ce e de retinut este ca motivatia, duhul „din spate”, conteaza. Si acela, chiar daca nu il identificam mereu, in ce ne priveste sau in dreptul altora, Il putem ruga pe Dumnezeu, in mod simplu, „fereste-ne de cel rau” si, in mod sigur, ne va apara, inclusiv de raul „vopsit”.