Discurs aniversar si amar

„Oricine traieste tot mai trage nadejde”. (Eclesiastul 9.4)

Problemele vin ca si unele ninsori – pe neasteptate si intorc totul pe dos. Traficul paralizeaza, conductele se avariaza…

Doresti sa ajungi mai repede la destinatie si o gramada de obstacole iti stau in cale si nu depinde de tine sa le depasesti. Pur si simplu, sunt insurmontabile. Iti doresti, in acele momente sa ai un elicopter sau alte mijloace exceptionale ori puteri supranaturale, pentru a trece dincolo de ceea ce pare si chiar este, omeneste vorbind, de netrecut.

Iar cand reusesti sa ajungi acasa, obosit si rebegit, constati ca micul cuib nu este deloc cald, asa cum te-ai asteptat si ti-ai dorit, ci, dimpotriva: caloriferele sunt reci, apa calda e „calaie” si aerul… suficient de rece, cat sa nu iti ofere senzatia de „cuib”. Suni la Radet si ti se raspunde „Avarie!”, iar solutia este sa mai astepti cateva ore.

Si asta nu se intampla doar cand ninge – nu! In viata, de multe ori, vine cate o zi, dar nu buna, in care suntem asaltati de furtuna, cu zapada si alte manifestari meteorologice inrudite. Si, parca, totul paralizeaza: trebuie sa ajungi undeva si nimic nu se misca, nu poti inainta, oricat te-ai zbate si te-ai lamenta, oricat „te-ai da cu capul de pereti”. Oricum, in astfel de momente, care, uneori, se expandeaza apocaliptic devenind perioade, nici nu mai are rost sa „te dai cu capul de pereti”, pentru ca sentimentul de incapacitate in fata „muntilor de probleme” este deja zdrobitor. Iar cand „suni” la Institutia pe care o consideri responsabila si abilitata sa intervina, fie primesti ton de „ocupat”, fie ti se raspunde „Avarie!”. Dar nu mereu primesti raspunsul „se va repara”, iar ca sa ti se dea si termene limita pentru primirea solutiei – foarte, foarte rar, in mod exceptional.

Viata devine astfel o asteptare, fara delimitare temporala, a rezolvarilor unor probleme care sunt – sau poate doar par – insurmontabile. Si o incapatanare de a gasi solutii, printre masini sau in interstitiile dintre promisiuni. Iar dupa ce ai depasit „Marea Rosie” – blocajul sau problema (ori cumulul de probleme) – ajungi la destinatia mult visata si indelung asteptata, ca sa realizezi ca acolo nu e „cald si bine”, ca, dimpotriva, fie e frig de „iti clantane dintii”, fie e zaduf, de „te taie apele”. Si viata apare astfel ca o asteptare a unei izbaviri care va veni ca o sau cu o noua problema si, in felul acesta, asteptarea izbavirii ar fi mai bine sa se ajusteze pentru a fi o asteptare a dezamagirii. Amara filozofie si parca deloc impreganta de nadejdea crestina, nu? NU!

E amar discursul de mai inainte si foarte nepotrivit pentru un ceas aniversar. Dar momentele aniversare, mai ales daca sunt cincinale, nu iti prilejuiesc intotdeauna cele mai luminoase reflectii. Iar cu privire la cuvantarile triumfaliste si mereu optimiste, intotdeauna apologetice, fara niciun fel de tulburare, intrebare, limpezi si nestiutoare precum cristalul, nu stiu daca sunt chiar atat de nevinovate precum pretind cuvantatorii. Mai stiu eu trei „baieti buni” care isi dau cu parerea si cu apararea in cartea lui Iov si care, in finalul surprinzator al cartii, au nevoie de „baiatul pedepsit pe buna dreptate”, pentru a fi scosi „basmale curate”.

Ceas aniversar – a venit si va trece iar. Aniversare, marcand un anumit numar de ani de trecere prin aceasta viata, cu care dam piept si dupa ce trecem de „borna”.

In trafic sau acasa, confruntati de probleme care parca nu se mai termina, ci doar iau forme felurite, dar ne apasa, putem, totusi, sa facem abstractie si de ceea ce ne afecteaza si sa credem ca exista si un liman mai insorit aici si unul cu desavarsire fericit ACOLO. Dar asta doar prin credinta…

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *