„Femeia a ramas insarcinata si a nascut un fiu chiar pe vremea aceea, in anul urmator, cum ii spusese Elisei. Copilul s-a facut mare. Si intr-o zi, cand se dusese pe la tatal sau la seceratori, a zis tatalui sau: ‚Capul meu! Capul meu!’ Tatal a zis slujitorului sau: ‚Du-l la mama sa!’ Slujitorul l-a luat si l-a dus la mama sa. Si copilul a stat pe genunchii mamei sale pana la amiaza, si apoi a murit. Ea s-a suit, l-a culcat pe patul omului lui Dumnezeu, a inchis usa dupa ea si a iesit. A chemat pe barbatul ei si a zis:
‚Trimite-mi, te rog, un slujitor si o magarita; vreau sa ma duc in graba la omul lui Dumnezeu, si apoi ma voi intoarce.’ Si el a zis: ‚Pentru ce vrei sa te duci astazi la el? Doar nu este nici luna noua, nici Sabat.’ Ea a raspuns: ‚Fii pe pace!’ Apoi a pus saua pe magarita si a zis slujitorului sau: ‚Mana si pleaca, sa nu opresti pe drum decat cand ti-oi spune.’ Ea a plecat deci si s-a dus la omul lui Dumnezeu, pe muntele Carmel. Omul lui Dumnezeu a vazut-o de departe si a zis slujitorului sau, Ghehazi: ‚Iata pe sunamita aceea! Acum, alearga, dar, inaintea ei si spune-i: ‚Esti bine? Barbatul tau si copilul sunt bine?’ Ea a raspuns: ‚Bine.’ Si cum a ajuns la omul lui Dumnezeu pe munte, i-a imbratisat picioarele. Ghehazi s-a apropiat s-o dea inapoi. Dar omul lui Dumnezeu a zis: ‚Las-o, caci este tare amarata, si Domnul mi-a ascuns lucrul acesta si nu mi l-a facut cunoscut.’” (2 Imparati 4.17-27).
„Esti bine?” Si femeia, cu mortul in casa, raspunde ca este bine, desi, in mod clar, venise sa ii aduca la cunostinta omului lui Dumnezeu ca este rau si sa solicite indepartarea acestui rau. Ca femeia isi dorea acest lucru – si credea ca este posibil – reiese, din punctul meu de vedere, si din faptul ca nu ii comunica sotului sau decat ca face o vizita grabnica lui Elisei, fara a-i indica motivul. Adica ea considera ca nu are rost sa ii mai spuna ce s-a intamplat, din moment ce problema poate fi remediata. Femeia avea aceasta credinta, ceea ce reiese si din Evrei 11.35 („galeria credinciosilor”), unde se precizeaza ca „Femeile si-au primit inapoi pe mortii lor inviati”. In ciuda credintei sale, femeia, dupa cum remarca Elisei, este „tare amarata”. Dar amaraciunea nu si-o da pe fata decat in prezenta celui pe care il considera un ‚om al lui Dumnezeu”. Lui Ghehazi, slujitorul lui Elisei, femeia ii raspunde doar „Bine!”, un raspuns fals care exprima, in cele mai multe cazuri, neincrederea in si/sau dorinta de „a fi lasat in pace”.
Aparent, actiunea femeii este mai mult decat inexplicabila – sa lasi mortul in casa, fara sa spui cuiva ce s-a intamplat si sa pleci „aiurea”, fara nicio asigurare ca vei gasi persoana cautata la destinatie, ca acea persoana se va implica si ca implicarea va avea rezultatul scontat, pare o nebunie. Si, totusi, nu este. De ce nu s-a dus femeia cu durerea ei doar la Dumnezeu? Si de ce Elisei nu i-a dat aceasta solutie, asa cum grabnic ii sfatuim noi sa faca pe cei care se confrunta cu diferite probleme si nevoi? Elisei stia ca Dumnezeu a trimis-o la el. Elisei stia ceea ce ar trebui sa creada fiecare om al LUI, ca Dumnezeu asteapta sa fim umarul pe care sa planga cel de langa noi, mana care sa ii stearga lacrimile si pasul care se grabeste catre acel loc in care necazul a secerat si catre care fiecare este poate, candva, chemat de om si trimis de Dumnezeu, pentru a demonstra ca, pentru El, niciun necaz nu este prea mare si poate fi indepartat.
In zilelele noastre, esti intrebat frecvent: „Esti bine?”, dar cei care pun aceasta intrebare nu sunt in mod sincer interesati de raspuns. In fapt, pun intrebarea astfel si nu sub forma „Cum esti?”, ca sa excluda din start un raspuns negativ sau in zona gri, raspuns care ar presupune, daca nu implicare pentru solutionare, macar empatie, din partea intrebatorului care nu vrea sa fie ascultator. Elisei nu a intrebat: „Esti bine?”, de forma; ca si sotul femeii, a fost si el contrariat de aceasta vizita inopinanta si fara un motiv evident si care, dupa banuiala pe care si-o exprima in intrebare, putea fi legata de ceilalti membri ai familiei care nu o insoteau.
Cred ca si noi ne-am obisnuit sa punem intrebari formale, fara sa asteptam raspunsuri si fara sa ne intereseze cu adevarat starea celui de langa noi. Dupa cum ne-am obisnuit si sa ne camuflam tragediile sub raspunsuri si surasuri conventionale, pentru ca, in zilele noastre, „oamenii lui Dumnezeu”, cei ca Elisei, in fata carora ne putem varsa amaraciunea si care doresc nu doar sa ne asculte, ci si sa se implice, sunt tot mai putini. Ciudat este ca, daca noi nu le spunem acestora ce se intampla in vietile noastre si cum aceste lucruri ne afecteaza starea sufleteasca, este posibil ca ei sa nu stie si sa nu afle niciodata, caci Dumnezeu nu descopera intotdeauna slujitorilor Sai dramele altora, dupa cum nu i-a descoperit nici lui Elisei durerea acelei femei. Dumnezeu asteapta ca si cel in durere sa intreprinda ceva pentru a primi empatie si sustinere. Lancezirea in propria durere cu resemnare sau disperare, asteptarea fara actiune sau nemultumirea, fara a discuta despre ele cu „oamenii lui Dumnezeu”, nu stiu daca pot rezolva ceva. Poate ca acesti oameni nu sunt foarte aproape de noi, dar distantele spatiale nu pot si nu ar trebui sa fie, mai ales in zilele noastre, o bariera in comunicare. Fara a bate un drum, fara a urca un munte, pana la „omul lui Dumnezeu”, este posibil ca acele lucruri „moarte” din viata noastra sa nu se poata remedia, ci, mai mult, sa degenereze.
In concluzie: mesajul din 2 Imparati este atat pentru cei vatamati, cat si pentru posibilii „vindecatori”. Pentru cei care se confrunta cu probleme – un indemn la deschidere si actiune, in directia dorita de El si in compania unui om care este „al lui Dumnezeu”. Textul din 2 Imparati contine si lectii despre ce inseamna sa fii un adevarat „om al lui Dumnezeu” – un imbold la impartasirea durerilor celor de langa noi, dureri de care nu am fi constienti si pe care nu le-am putea alina, decat daca Dumnezeu ni le-ar aduce la cunostinta, uneori chiar prin gura celor afectati. Este posibil ca cei care ne solicita empatia si ajutorul sa isi deschida sufletul doar fata de noi si cu un mare efort, sacrificiu chiar, dupa cum este posibil ca, intorcand spatele, sa riscam nu doar sa lasam un suflet in amaraciune, iar un om sa coboare in mormant, ci sa ne lipsim pe noi de un mare har, acela de a vedea si participa la infaptuirea unor minuni, pe care imaginatia noastra nici nu le poate anticipa.