„Intre uneltele tale sa ai o lopata, cu care sa sapi si sa-ti acoperi murdariile iesite din tine, cand vei iesi afara”. (Deuteronom 23.13)
Era un cantecel la moda acum multi ani. Nu mai stiu insa de ce eram indemnati sa iubim si animalele latratoare, fara stapan si hoinare. Oricum, indemnul era bun intr-un fel: e bine sa iubesti animalele, asa cum iubesti si oamenii, fara a face discriminari in functie de „conditia sociala”. Dar nu-i asa ca ar fi bine si ca anumite norme si valori, pe care fiintele vorbitoare le promoveaza, sa fie valabile si pentru cainii care fac parte din lumea noastra? Sau, mai curand, pentru oamenii care administreaza sau ar trebui sa administreze viata sociala a cateilor si dulailor si interactiunea lor cu oamenii! Caci, pana la urma, nu se pune problema de ce fac aceste patrupede guduratoare si dragalase uneori, ci de ce fac oamenii in raport cu ele, cum facem noi din caini o problema pentru cei din jur.
Am citit la un moment dat in presa ca, in Romania, cainii maidanezi s-au inmultit foarte mult in perioada demolarilor ceausiste. Dar, mon cher, daca ma descurc cat de cat cu aritmetica (sper sa nu am nevoie de un abac), au trecut 20 de ani de atunci! Se implinesc in decembrie, nu? Pai si nu s-a putut rezolva problema aceasta in 20 de ani? Ce au facut autoritatile si ONG-urile care pledeaza pentru drepturile animalelor (de a-si face de cap pe strada)? Dar nu doar cainii vagabonzi sunt problema, ci si cei ai caror stapani habar nu au (adica se fac ca nu au) ca nu ar trebui sa-si scoata cainii decat in lesa si, in functie de rasa animalului din dotare, obligatoriu si cu botnita. Acum, dincolo de spaima si riscurile asociate unei muscaturi sau vaccinului antirabic (determinate de reactiile adverse/contraindicatiile pentru copii, batrani sau diferite categorii de bolnavi) – care sunt posibile, dar nu se produc in fiecare zi, cel putin nu pe aceeasi ulicioara – ce facem cu murdaria de pe strazile patriei?
In Bucuresti, mai ales, locatarii apartamentelor comuniste isi gasesc placerea in a imparti spatiul locativ de care dispun musai cu un caine, uneori de foarte mari dimensiuni. Dar daca ei gasesc astfel cu cale – e problema lor, nu? Ca mai hamaie acel caine, mai urla si ma deranjeza si pe mine, vecin, asta e! Dar ce faci daca apartamentul tau e vis-a-vis de lift si cainii scosi la plimbare nu mai ajung pana la toaleta publica de pe trotuar, ci isi rezolva problema in fata usii tale? Nu se intampla nici asta in fiecare zi! Ok. In schimb, poti vedea in fiece zi caini – si nu putini – scosi la plimbare si la usurare, mai ales dimineata si seara, de stapani care nu dau nici doi bani (aia din punga nazdravanului cucos al lui Creanga) pe remarcile trecatorilor deranjati de atata mizerie. In situatiile de acest gen, nici nu stii ce te deranjeza mai mult: mizeria fizica sau cea de naravuri?
Daca Dumnezeu a poruncit poporului Israel sa respecte anumite norme de igiena privata si publica, cred ca a facut-o stiind ca acestea sunt in folosul omului, dar si pentru ca, fiind Sfant, nu agreeeaza murdaria. Si daca aceste norme sunt valabile si azi, ba intr-o forma mai stilizata (tragem apa, avem odorizante de toaleta), de ce nu le-am aplica si cainilor? Sau, mai corect spus, daca aplicam aceste norme propriilor caini in propriile locuinte, de ce nu le-am aplica si pe strada? Se poate. Trebuie.
Daca nu ai facut-o pana acum, data viitoare cred ca o sa o faci. Nu vei mai uita. Parafrazand: Intre uneltele tale sa ai o lopata, cu care sa sapi si sa acoperi murdariile iesite din caine, cand il vei mai scoate afara. Sper din tot sufletul sa nu uiti. Toate ca toate, dar mi-ar placea si mie sa fac cum am vazut prin unele filme: sa ma trantesc incaltat in pat, fara teama ca o sa „pictez” cearsaful.
Iar in privinta cainilor vagabonzi, ar fi mai multe de spus, dar o las pe altadata.
Pana atunci, sa auzim de bine, fie ca ai – sau nu – caine!
[youtube]vfgIDQPmQL0[/youtube]
[youtube]lC_jPwkQ3WY[/youtube]