„Pentru ca zice in inima ei: ‚Sed ca imparateasa, nu sunt vaduva si nu voi sti ce este tanguirea!” Tocmai pentru aceea, intr-o singura zi vor veni urgiile ei: moartea, tanguirea si foametea. Si va fi arsa de tot in foc, pentru ca Domnul Dumnezeu, care a judecat-o, este tare.” (Apoc 18.7-8)
„In Dumnezeu noi credem”, scrie pe banii americani. Cand a pornit razboiul din Afganistan, in declaratiile sale publice, George Bush il lua ca Sfatuitor si Calauzitor pe Dumnezeu, asa cum fac cei mai multi presedinti americani, pentru a capata credit in fata unui popor care se declara inca puritan. Cat de sinceri sunt presedintii, a fost si este disputat, insa cat de sincer este acest popor protestant?
Poporul american, salvator si justitiar, care actioneaza pe tot mapamondul ca un jandarm, mai este cu adevarat un popor care Il slujeste pe Dumnezeu si actioneaza in Numele Sau? Interventiile sale, dincolo de granitele altor state, au fost frecvent contestate, sub aspectul deciziilor luate „la nivel inalt”, insa americanul de rand si, mai ales, bietul soldat era compatimit si victimizat, ca fiind doar un pion. Insa cat este de adevarat? Chiar este neprihanit sarmanul soldat, care nu are ce face altceva decat sa asculte de ordinele date, fie ca sunt „murdare” sau „curate”? Personal, nu cred asta – si au existat numeroase scandaluri mediatice, in legaturile cu abuzurile comise de „pionii” armatei americane, care sa imi alimenteze si sustina acest punct de vedere. Raul pe care il face soldatul american nu are de-a face doar cu ordinele date de o autoritate superioara, ci, mai ales, cu o inima murdara, pentru ca, dincolo de executarea ordinelor, excedentar in raport cu acestea, soldatii au comis abuzuri de nedescris, din proprie si diabolica initiativa. Bineinteles ca, pentru aceasta atitudine manifestata de americanul de rand, dar combatant, poate fi incriminat atat mediul ambiant, care musteste de „superioritatea americana”, care le stie pe toate, are mereu dreptate, poate interveni oricand si oricum in orice „oala”, fara sa i se puna limite sau sa i se ceara socoteala, dar si cu politica, fie cultivata, fie tolerata, de catre Statele Unite, inclusiv in armata. American fiind, daca lezezi interesele altor state si ale altor cetateni, esti mai putin culpabil pe teritoriul propriei tari, pentru ca lumea se imparte, in viziunea „bunului american”, in „America si restul lumii” (America si alte state, mai putin sau deloc importante). Ce sa ii pese americanului, care se condidera a fi capul oricarei stapaniri, de roman sau afgan, cand tarile lor sunt doar niste „coaste”, care, vezi bine, pot fi eliminate! In trupul umanitatii, unele parti sunt privilegiate, dar care sunt acele parti, nu Dumnezeu, care a facut trupul, decide. Oamenii sunt egali, dar unii sunt mai egali decat altii, iar asta decid americanii, care isi aroga rolul lui Dumnezeu.
Dupa scandalurile iscate in anii anteriori, prin divulgarea abuzurilor comise de soldatii americani, in inchisori, fata de prizonieri, dar si pe „campurile de lupta”, fata de combatantii inamici, dar si fata de populatia civila, anul acesta a izbucnit un nou scandal, prin publicarea unor imagini cu soldati americani care se fotografiaza, cu emfaza, langa cadavre! Potrivit Los Angeles Times, soldatii se fotografiaza cu picioarele sfartecate ale unui mort, sprijinindu-se de cadavre si chiar mimand gesturi obscene cu mainile acestora! Prezentul scandal alimenteaza unul destul de recent, iscat la inceputul anului, si declansat printr-o inregistrare video in care apar soldati americani urinand asupra cadavrelor unor afgani! Actiunile sunt incalificabile si inexplicabile: ca oamenii aceia nu simt teama, ar fi de inteles la un soldat, ca nu au mila, poate ar fi, de asemenea, posibil de explicat pentru un soldat, mai ales ca mortii nu mai simt. Dar ca sa nu ai respect fata de semeni si, mai mult, sa profanezi mortii, este inaccepabil, pe deplin condamnabil. Ca mortii ar fi facatori de rele, nu este o scuza, deoarece, pe de o parte, soldatii nu sunt trimisi ca judecatori sau executori ai unei sentinte, ci cu o misiune militara precisa, iar, pe de alta parte, unele cadavre sunt victime, fiinte umane nevinovate.
Fotografiile au fost puse la dispozitia media de un soldat american din divizia de care apartin si inca neinculpatii soldati care au comis faptele reprobabile. Soldatul si-a motivat fapta prin dorinta sa de a divulga lipsa de disciplina din armata americana, dar a cerut sa i se pastreze anonimatul (de inteles!). Reprezentantii armatei americane au cerut „Los Angeles Times” sa nu publice pozele, considerand ca acestea au potential conflictual, sunt un material inflamabil pentru opinia publica si resentimentele afgane. Ziarul a publicat insa 3 fotografii din 18: ce contin celelalte 15, nu stim si nu vreau sa imi imaginez. Pozitia reprezentantilor armatei demonstreza insa preocuparea lor pentru imagine, cum se spune in popor: „Pe afara-i vopsit gardul, inauntru – leopardul.” Probabil ca, daca ar cunoaste identitatea „tradatorului”, acesta ar fi mult mai grav sanctionat decat facatorii de rele. Cei ce fac ordine si dreptate in lumea intreaga, nu fac si in propria ograda, iar cand aceste lucruri ajung la cunostinta opiniei publice, tendinta este aceea de a ascunde gunoiul, promitand inlaturarea care nu se va realiza. Pentru ca, doar pedepsirea indoielnica a unora dintre vinovatii identificati, nu ajuta la rezolvarea problemelor din armata americana. Acestea au radacini mai adanci, date de modul in care conducerea institutiei trateaza problemele interne, dar si de mentalul colectiv american. Conform statisticilor, soldatul american, inainte de a comite abuzuri „pe campul de lupta”, s-a dovedit a fi o bruta si acasa, in propriile randuri, comitand numeroase fapte reprobabile impotriva celor mai slabi si fara aparare. Astfel, in presa au aparut referinte corelate cu numarul mare de violuri ale colegelor din armata, fapte care au fost musamalizate si nesanctionate, in mare parte. In conditiile in care soldatul american combatant stie ca el este important, chiar deasupra legii, daca a avut astfel de exemple, de ce s-ar mai teme? Daca pentru un cetatean american, mai putin important (pentru ca este vorba de femei), nu s-a actionat, atunci, pentru unul dintr-o alta tara, de ce s-ar actiona? Soldatii stiu ca nu conteaza decat imaginea si ca, daca aceasta este bine conservata, pastrata cat de cat curata, substratul nu mai conteaza. Iar daca iese ceva la iveala, oricat scandal ar vrea sa faca media, nu poate face tot ce vrea sau ar trebui sa faca. „Los Angeles Times” a publicat acum doar a sasea parte din materialele disponibile si nu stim daca nu cumva ce este mai rau ar urma, daca s-ar mai publica. De asemenea, „Der Spiegel” afirma, anul trecut, ca detine peste 4.000 de poze si videoclipuri cu soldatii americani din Afganistan, insa, pana in martie 2011, cand a facut aceste afirmatii, fusesera date publicitatii doar trei! Cele trei publicate infatisau soldati americani zambitori, fotografiati langa afgani neinarmati vanati de ei. Pentru „bunul si civilizatul” soldat american, afganii erau doar niste animale salbatice si periculoase, care puteau fi vanate si expuse ca trofeu, iar razboiul – o excursie cinegetica! Ce contin celelalte materiale, de asemenea, nu vreau sa imi imaginez, dar m-am intrebat daca materialele publicate sunt reprezentative sau cele mai „soft”? Sau celelalte imagini si inregistrari video au un continut mult mai socant si mai scandalizator si, de aceea, sunt tinute departe de opinia publica? …Oricum, orice ar iesi la suprafata, timpul aduce, daca nu iertare din partea celor afectati, macar uitare, din partea celor neimplicati – si se mizeaza si pe asta, nu-i asa?
Oricata „galagie” ar face presa si opinia publica, din statele considerate insignifiante, nu conteaza. „Cainii latra, ursul merge”, spune un proverb, si acesta este arogantul slogan care sta la baza mentalului colectiv american. Si, atat timp cat America si americanii se vor percepe ca natiunea puternica si justiara, iar pe cei din jur doar ca pe niste coaste, cu care „ursul” poate sa umble in gura prin aceasta lume de jungla, nu se va schimba nimic, nici in atitudinile si nici in faptele soldatilor americani, indiferent de dezvaluirile presei si de atitudinea cititorilor. Atat timp cat oamenii se vor aseza in locul Dumnezeului in care marturisesc a crede si vor actiona in Numele Sau, nu vor inceta niciodata aceste fapte. Atat timp cat oamenii si statele isi spun si declara: „’Sed ca imparateasa, nu sunt vaduva si nu voi sti ce este tanguirea!’” (Apoc.18:7), vom mai citi articole de acest fel. Atata timp cat oamenii cred ca pot avea si manifesta puteri discretionare, din punct de vedere omenesc nu mai exista rezolvare. Singurul care poate face sa inceteze aceasta stare de lucruri este Dumnezeu, Cel care face fiinta umana dornica nu de exercitarea puterii, ci de slujire. Dar daca oamenii nu doresc transformare in aceasta directie, nici El nu mai poate face nimic, nu pe cale pasnica. Daca in inima omului nu apare schimbare, nu mai exista decat o solutie – una radicala, pe care cei ce isi marturisesc credinta in El si actioneaza in Numele Lui, ar fi trebuit sa o cunoasca. Una care este scrisa nu pe banii oamenilor, ci in Cartea Lui: „Tu ziceai: ‚In veci voi fi imparateasa!’, si nu te-ai gandit, nici n-ai visat ca lucrul acesta are sa se sfarseasca. Asculta insa acum, tu cea dedata placerilor, care stai fara grija si zici in inima ta: ‚Eu, si numai eu, nu voi fi niciodata vaduva si nu voi fi niciodata lipsita de copii!’ Si totusi aceste doua lucruri ti se vor intampla deodata, in aceeasi zi: si pierderea copiilor, si vaduvia; vor cadea asupra ta cu putere mare, in ciuda tuturor vrajitoriilor tale si multelor tale descantece. Caci te incredeai in rautatea ta si ziceai: ‚Nimeni nu ma vede!’ Intelepciunea si stiinta ta te-au amagit, de ziceai in inima ta: ‚Eu si numai eu.’ De aceea, nenorocirea va veni peste tine fara sa-i vezi zorile; urgia va cadea peste tine fara s-o poti impaca; si deodata va veni peste tine prapadul pe neasteptate.” (Isa.47:7-11)
Ca oameni care credem in aceasta Carte si profetiile ei, noi stim ca acesta este doar „inceputul durerilor”. Daca in secolul al XIX-lea, cand Statele Unite nu erau „jandarmul lumii”, o profetie despre ascensiunea si abuzurile Americii era mai greu de crezut, astazi o profetie inversa ar fi de necrezut. Si, daca, in secolul XX, mai ales dupa primul razboi mondial, cand exista si o Liga a Natiunilor, ascensiunea dictatoriala a unui regim, cu abuzuri si exterminare a unui grup populational, dupa criterii precum cele enuntate de Hitler, era inca greu de crezut, dar s-a produs, astazi, cand exista un atare istoric, pentru aceasta lume „civilizata” si pentru mai –marii ei, mai poate fi greu de crezut ce Dumnezeu a profetit referitor la o anumita prigoana si la atrocitatile ei? Din punctul meu de vedere – nu, in niciun caz! Indoieli nu mai am, iar daca ma incearca temeri, stiu ca El, care a fost cu mine pana acum, va fi cu mine si in continuare, in orice timp si orice imprejurare, pe de o parte si, pe de alta parte, stiu ca nici asuprirea si abuzurile, dupa cum scrie in Carte, nu vor dura de-a pururi!