„Cine ne va desparti pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau stramtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de imbracaminte, sau primejdia, sau sabia? (…) Totusi, in toate aceste lucruri, noi suntem mai mult decat biruitori, prin Acela care ne-a iubit. Caci sunt bine incredintat ca nici moartea, nici viata, nici ingerii, nici stapanirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici inaltimea, nici adancimea, nicio alta faptura, nu vor fi in stare sa ne desparta de dragostea lui Dumnezeu care este in Isus Hristos, Domnul nostru.” (Romani 8.35,36-39) „Caci El nici nu dispretuieste, nici nu uraste necazurile celui nenorocit si nu-Si ascunde fata de el, ci il asculta cand striga catre El.” (Ps. 22.15) „Cand Ma va chema, ii voi raspunde; voi fi cu el in stramtorare, il voi izbavi si-l voi proslavi.” (Ps. 91.15)
Impreuna, la bine si la rau (ceea ce noi percepem si numim astfel), pana cand moartea ne va desparti. Asta juram la altar, asta uitam sau neglijam pe parcursul relatiei. Cu atat mai mult daca vine greul, „raul”. Si, cand este vorba de probleme de sanatate in cazul unui partener, mai ales daca aceste probleme sunt invalidante, greul pare covarsitor si raul devine distrugator.
Pentru unii, scopul in viata este sa traiasca „bine” (in primul rand fara probleme, dar si avand resurse si impliniri suficient de multe), iar atunci cand celalalt nu mai poate contribui la implinirea acestui deziderat personal, i se spune, elegant ori ofensator: „eu vreau sa traiesc bine, cu sau fara tine”. Oamenii isi doresc si urmaresc: sanatate, familie, impliniri profesionale, resurse materiale suficiente/abundente, celebritate, fara probleme evidente – si asa mai departe. Iar cand la implinirea acestor dorinte, celalalt nu mai contribuie sau chiar le distruge, apare gandul separarii, in primul rand ca detasare de probleme, prin departarea de ceea ce consideram a fi sursa lor si, apoi, prin cautarea altor modalitati/persoane de implinire a criteriilor noastre de „fericire”.
In cazul persoanelor afectate de boli invalidante si permanente, schimbarile fizice persistente atrag modificari nedorite in plan social, dar, mai greu de suportat, si familial. Prietenii, angrenati in vietile lor active, raman, in mod frecvent, departe, chiar daca, in gand si/sau prin cuvant, continua sa transmita salutari. Iar partenerii de viata, fata in fata cu perspectiva de a trai alaturi de un (poate pentru totdeauna) invalid, se inarmeaza cu indelunga rabdare (care se poate dovedi mai scurta decat au hotarat) sau iau hotararea de a-l parasi. Si acesta poate fi doar inceputul, cat se poate de trist.
Oamenii care se confrunta cu astfel de probleme au nevoie, in mod cert, de prezenta lui Dumnezeu in vietile lor, pentru vindecare si alinare, atat fizica, dar, mai ales, spirituala si emotionala! Caci Dumnezeu nu se sperie si nici nu se jeneaza de incercarile noastre si nu Se leapada niciodata, de niciun copil al Sau, atunci cand acesta are nevoie de ajutor. Daca oamenii ne parasesc, din propria vointa sau din cauza conjuncturilor (prin moarte sau pentru ca trebuie sa plece in alta parte, mai departe), Dumnezeu nu ne paraseste niciodata. El ne este mereu aproape, El este alaturi de noi intotdeauna, orice ni s-ar intampla, in orice situatie ne-am afla, oricat de grea. Daca dragostea oamenilor este mistuita de focul incercarilor, a Lui este nepieritoare; daca oamenii se despart de noi, El ne ramane alaturi; cu El putem fi pentru totdeauna, caci nici boala si nici chiar moartea nu ne vor desparti.