„Dumnezeu tuna cu glasul Lui in chip minunat; face lucruri mari pe care noi nu le intelegem.” (Iov.37:5)
Niciun om nu se va simti pe deplin inteles de o alta fiinta umana. Iar acest lucru apare din diverse motive: pe langa limitele noastre firesti, de autocunoastere, exprimare si intelegere, discordanta este determinata si de factori ce tin de formare, prin diverse forme de educatie si socializare. Din acest motiv, poate, cultivam mai multe relatii: ceea ce nu putem comunica eficient cu un om, reusim cu altul. Dar, in ciuda multelor noastre relatii, exista si ramane in noi, o singuratate pe care nimeni nu o poate, omeneste, nici explica si nici alunga. Unii cugetatori au incercat si sa explice si sa dea recomandari pentru umplerea acestui gol, dar nu „omeneste”. Inteleptul Augustin spunea ca „In fiecare din noi, exista un gol de forma lui Dumnezeu, care poate fi umplut doar de Dumnezeu”. Din aceasta perspectiva, orice demers uman de a se implini si de a alunga singuratatea, doar prin comunicarea cu semenii, este sortit esecului.
Pe planeta noastra, bantuita de singuratate, nu exista doar oameni singuri, ci si animale singure, sfasietor de singure chiar. O balena albastra, monitorizata inca din anul 1992 de oamenii de stiinta, sufera de singuratate cronica, din cauza imposibilitatii sale de a comunica astfel incat sa fie inteleasa de semenii sai. Balena solitara fara voie comunica la 52 Hertz, la o frecventa mult mai mare decât a altor balene, ale caror apeluri au o frecventa mult mai redusa, de doar 15 – 25 Hertz.
Facand o paralela in plan spiritual, Domnul Hristos poate s-a simtit la fel de singur, dat fiind ca mult din ceea ce spunea nu era inteles nici de ucenicii Sai, cu atat mai putin de alti ascultatori – si chiar ceea ce era inteles, nu era acceptat, ci frecvent rastalmacit si denigrat. Tonul invataturilor Sale era mult mai inalt decat cel al firii umane si, desi, prin Duhul Sfant El doreste si poate sa ne ridice intelegerea si sa faca posibile atat intelegerea, cat si implinirea, El a fost respins – si este respins si astazi. Pe de alta parte, si noi suferim de singuratate, pentru ca, desi omeneste ne-am obisnuit sa „cantam” la frecvente joase si sa ascultam doar ce este „la fel”, pe de alta parte, uitam sau nu vrem sa stim ca, „duhovniceste”, in noi exista un gol de 52 Hertz, un gol de frecventa inalta pe care Il poate umple doar Dumnezeu – si El chiar poate si vrea sa o faca.
A umbla insa in aceasta lume la frecventa cerului implica, de multe ori, riscuri, in primul rand riscul de a nu fi inteles si acceptat. In aceste conditii, poate ca a cobori standardele este considerat a fi indicat, de catre cei pentru care singuratatea pare a fi greu de suportat. Si, mai ales daca anii se aduna, compromisul poate parea o cale cu atat mai buna. Celor care se confrunta cu astfel de situatii, Ieremia le-ar putea da multe sfaturi, bazate atat pe inspiratie, cat si pe propria experienta. Intr-o societatate apostaziata, in care religia era doar de fatada, Ieremia nu s-a temut de izolarea sa, ba chiar si-a asumat-o (Ier.15:17), pentru ca el primise de la Dumnezeu un cuvant clar: „Daca te vei lipi iarasi de Mine, iti voi raspunde iarasi, si vei sta inaintea Mea; daca vei desparti ce este de pret de ce este fara pret, vei fi ca gura Mea. Ei sa se intoarca la tine, nu tu sa te intorci la ei!” (Ier.15:19) Iar gura lui Dumnezeu nu poate vorbi la frecvente joase! Asa cum, pentru celelalte balene, cantecul balenei singuratice pare ca un tunet, tot astfel, glasul lui Dumnezeu este ca un tunet pentru muritori (Iov 37.4-5, 40.9, Ioan 12.29).
Despre balena solitara, oamenii de stiinta au opinat ca fie este o incrucisare a doua specii diferite de balene, fie un supravietuitor, poate singurul, al unei specii pana acum necunoscute. Isus a aparut ca o incrucisare a doua naturi, umana si divina, iar acest lucru i-a indepartat pe cei din vremea Lui, dar si pe cei din vremurile noastre, pentru ca frecventa inalta a naturii divine este antagonica naturii umane cazuta in pacat. Si, desi Isus S-a nascut si a trait pentru a impaca, in trupul Sau, cerul si pamantul, astfel incat sa vorbim toti pe aceeasi frecventa, pana cand toate lucrurile se vor face noi, vor exista frecvente diferite. Dar, oricat de frustrant ar fi acest lucru pentru noi, chiar daca ne simtim ca si acel animal marin, un ultim exemplar, umbland parca fara finalitate printr-un ocean nesfarsit, din care nu primim niciun raspuns si din care nu apare nici un tovaras potrivit, putem sa ne bazam pe faptul ca Dumnezeu este intotdeauna cu noi, asa cum a fost si cu Fiul Sau. Ca si Isus, noi ar trebui sa credem si sa spunem, fie la rau, fie la bine, ca „nu sunt singur, caci Tatal este cu Mine” (Ioan 16.32). Si, cine stie, daca acest lucru nu ne va fi si confirmat, asa cum si lui Ilie i s-a intamplat. Cine stie daca nu cumva, in intinderea cunoscuta doar de El, nu mai exista mii de vorbitori ca noi (1 Regi 19.10-18)! Si cine stie daca nu cumva, asa cum, pentru Ilie, Dumnezeu a trimis pe cineva, nu va face sa fie rupta si pentru noi, candva, tacerea.