„Luati seama sa nu va indepliniti neprihanirea voastra inaintea oamenilor, ca sa fiti vazuti de ei; altminteri, nu veti avea rasplata de la Tatal vostru care este in ceruri. Tu, dar, cand faci milostenie, nu suna cu trambita inaintea ta, cum fac fatarnicii, in sinagogi si in ulite, pentru ca sa fie slaviti de oameni. Adevarat va spun ca si-au luat rasplata. Ci tu, cand faci milostenie, sa nu stie stanga ta ce face dreapta, pentru ca milostenia ta sa fie facuta in ascuns; si Tatal tau, care vede in ascuns, iti va rasplati.” (Matei 6.1-4)
Binefacerea a devenit astazi un must pentru o imagine publica buna si pentru a castiga popularitate. Pentru a obtine aceasta imagine, expandata si aureolata, oamenii sunt in stare de mult bine, in aparenta spre folosul altora. Printre aceste fapte bune, unele sau multe facute cu motivatii rele, pot fi amintite si anumite adoptii la distanta, adica acele infieri de forma ca si adoptiile de caini. Poate comparatia pare fortata sau scandalizatoare, insa eu cred ca doar pare. Am vazut persoane care „adoptau” caini, pe care ii aduceau sporadic in propria ograda, in majoritatea timpului tinandu-i „la distanta”, in strada, dandu-le din cand in cand cate ceva de mancare si o strachina cu apa. Cam asa e si cu acesti copii adoptati „la distanta”, adusi „acasa” doar in week-end si, in restul timpului, trimisi inapoi, in acelasi mediu din care, in fapt, nu au fost salvati.
Cu adevarat bulversant mi s-a parut insa un fapt petrecut de ceva timp in Romania. O doamna, din lumea buna cu naravuri rele, cu multa aviditate pentru popularitate, a „adoptat” un copil, pentru ca fiica dansei avea nevoie de un tovaras de joaca. Adica o fiinta de companie, dar care, in loc sa latre sau sa miaune, vorbeste si care, desi are tot patru membre, doua sunt superioare. Asta nu inseamna ca, daca este o fiinta bipeda, ganditoare si vorbitoare, acel copil „adoptat” este considerat si o fiinta superioara – nu! Este doar un accesoriu pentru „mama” si o alta jucarie din dotare, pentru fiica. Daca nu era asa, daca era avut in vedere el, ca om, atunci nu juca ping-pong cu creierul lui, aflat in formare, prin saptamanala perindare de la palat la bordei. Si daca doamna a facut aceasta „infiere” de dragul unui om in dificultate, atunci, pe de o parte, l-ar fi scos de tot din acea dificultate si, pe de alta parte, ar fi tinut cont si de situatia fratelui copilului „adoptat”, fratior dat la o parte, pentru ca nu a placut „domnisoarei” care a iesit la recrutat prin camine de copii. Sa desparti doi frati sau, cel putin, sa periclitezi relatia dintre ei, singura poate adevarata, ca sa procuri un „frate” pentru propria fata, asta mi se pare o monstruozitate!…
Actele insa, in situatia mentionata, s-au parafat si copilul a trecut, partial, in custodia familiei cu dare de mana pentru sine. Cu privire la cum va afecta acest act viata copilului colportat, acum putem doar sa emitem opinii, dar timpul o va arata cu certitudine. Iar in ceea ce priveste motivatia adevarata – tot timpul o va arata… sau mai curand Dumnezeu, la sfarsitul acestui timp, in care pret se pune doar pe „ce spune lumea”.