„Caci pentru orice lucru este o vreme si o judecata, si nenorocirea paste pe om. Dar el nu stie ce si cum se va intampla, caci n-are nici cine-i spune”. (Eclesiastul 8.6-7) „Caci omul nu-si cunoaste nici macar ceasul, intocmai ca pestii prinsi in mreaja nimicitoare si ca pasarile prinse in lat; ca si ei sunt prinsi si fiii oamenilor in vremea nenorocirii, cand vine fara veste nenorocirea peste ei”. (Eclesiastul 9.12)
20 de ani de la Revolutie. S-au sarbatorit in Bucuresti, dar, desi locuiesc in acest oras, in afara de ce am citit pe Internet, nu stiu. Adica, sunt departe de ritmul lumii si de evenimentele ei, ca multi alti bucuresteni de varsta mea. Dar, acum 20 de ani nu era chiar asa…
Si asta nu doar pentru ca eram mai tanara cu muuulti ani, in pragul adolescentei, dar si pentru ca viata era altfel atunci, mult mai lenta. Iar daca nu aflam ceva, nu aflam nu pentru ca eram prea ocupati, ci pentru ca nu prea existau stiri, decat cu „prea-fericitul” si versiunile aprobate de el. Dar, desi oficial stirile erau de un anumit tip, neoficial, oamenii ascultau si alte posturi de radio si, clandestin, primeau si colportau si altfel de stiri. Si, uite-asa se face ca, intr-o zi, mama a venit acasa de la munca nu doar cu „de-ale gurii”, ci si cu stiri proaspete si contrariante: cum ca la Timisoara sunt nu stiu ce proteste. Apoi, ca armata trage in manifestanti. Nu am dat crezare si chiar am infirmat tot ceea ce auzeam, fie pentru ca nu agreez teoriile conspirationiste, fie pentru ca sunt sceptica de felul meu, fie pentru ca, pur si simplu, nu imi puteam inchipui ca starea de lucruri cu care ma obisnuisem ar putea fi schimbata. Apoi, au fost nu stiu ce sedinte in cursul carora oamenii au fost sfatuiti sa fie in garda cu privire la pericolele care ameninta tara.
Dar viata mergea inainte si lumea se pregatea de Sarbatori, fara sa anticipeze marea schimbare. Asa se face ca, pe cand eram puternic implicata in „smotruiala” (tocmai spalam un geam), am primit, via un vecin, una din cele mai incredibile stiri din viata mea: ca a fugit Ceausescu si capitala „fierbe”. Mi-am vazut de treaba inainte, surprinsa foarte, dar nu extraordinar de entuziasmata si, in niciun caz, rapusa de suflul schimbarii, in care mi se parea prematur sa cred – si nici nu stiam, nu puteam, nu aveam curajul sa o fac. Trecea istoria pe langa mine si eu imi vedeam de treaba, de viata mea si de ocupatiile mele marunte, banuind, insa doar vag, ca ceea ce se intampla, daca se va finaliza, va schimba multe – si in tara si in propria viata. Nu puteam totusi sa imi inchipui cum ar fi tara fara Ceausescu si daca asta inseamna si schimbarea organizarii sociale si a sistemului politic. Doream schimbare, dar ma si temeam ca, nu cumva, daca aceasta este prea mare, sa imi zdruncine lumea din temelii.
Nu a trecut mult si am auzit primele „paraituri” de arma si atunci am realizat ca acestea marcheaza schimbarea din temelii. Atunci am crezut, am asteptat si m-am bucurat ca va fi un An Nou altfel.
Acum, dupa 20 de ani, m-am uitat la un filmulet de pe youtube, in care apare Ceausescu, tinand ultimul sau discurs, pe 21 decembrie 1989. …Omul asta nici nu banuieste ca peste patru zile va fi mort, in puterea celor pe care acum ii conduce si pe care – mare automagire – crede ca ii va tine in frau cu cateva firimituri!…
Si am realizat, inca o data, ca facem planuri si ne credem stapanii lucrurilor, oamenilor, imprejurarilor, fara sa luam in calcul, fara sa dorim sa ne gandim ca toate acestea pot disparea. Iar cand semnele disiparii apar, oricat de pronuntate ar deveni, ne cramponam de o minciuna si ne incapatanam sa credem ca putem pastra, prin orice mijloace, „ce avem in mana”…
Poate pentru ca, asa cum eu – si multi altii ca mine – nu imi puteam inchipui lumea fara Ceausescu (desi o doream astfel), iar el nu se putea inchipui altfel decat conducator, tot astfel, nu ne putem inchipui viata in afara propriului control sau/si fara lucrurile cu care ne-am obisnuit…