„Fratilor, chiar daca un om ar cadea deodata in vreo gresala, voi, cari santeti duhovnicesti, sa-l ridicati cu duhul blandetei. Si ia seama la tine insuti, ca sa nu fii ispitit si tu”. (Galateni 6.1)
Cand eram in liceu (asta pe la inceputul anilor ’90), dupa ce vedeta a fost in Romania, tinerii obisnuia sa spuna, in anumite situatii, in gluma: „Michael, nu pleca”! Dar a plecat atunci si acum de tot.
Nu am putut sa scriu despre asta aici, cand isteria generala era in toi, dupa decesul starului controversat si excesiv mediatizat. Nu am putut, pentru ca blogul acesta inca nu se „nascuse”, dar nici nu stiu daca as fi facut-o atunci, cand oamenii isi schimbau opiniile de la o zi la alta. Dar, pentru ca vecinii mei inca asculta muzica defunctului star si tot mai aud voci contradictorii, inclusiv prin biserici, m-am hotarat sa scriu acum – cand „apele s-au mai lipezit” – cateva randuri.
Despre ce sa scriu… Pai, dat fiind ca „disparitia” starului si, mai ales, modul in care aceasta s-a produs, a generat doua tabere, as incerca sa intampin cumva opiniile adverse. Nu voi incerca sa le conciliez, poate putin sa contraargumentez, dar, in fapt, nu vreau decat sa imi spun punctul de vedere in raport cu o sustinere sau alta.
Pai, hai sa trec la prima tabara (e adevarat ca nu exista doar opinii in alb si negru, dar aceasta clasificare ma ajuta sa abordez subiectul mai „clar”). Pot fi gasiti aici „procurorii”: Michael e vinovat pentru propriul deces. De cealalta parte, „avocatii”: Michael a fost victima ideala si tot ce a facut a fost din vina altora.
Ok, hai sa luam aceste opinii, sintetizate astfel, pe rand, intai „acuzatorii” si apoi „apararea”.
Principalul cap de acuzare pentru decedatul Michael este abuzul de medicamente – in felul acesta „si-a sapat groapa singur”. Pentru cei care nu stiu sau au ignorat informatiile: Michael avea Lupus Eritematos Sistemic si Vitiligo, pe scurt probleme autoimune care pot genera si dureri, uneori chiar foarte puternice, si insomnii. Iar cum in cultura americana starea de bine e tinta suprema, disconfortul trebuie inlocuit imediat si pe orice cale, fie ca este vorba de durere, fie de neputinta de a dormi.
In 1991, am facut o sinuzita care nu prea vroia sa treaca si care imi dadea, la propriu, mari dureri de cap. Analgezicele existente atunci pe piata erau „apa de ploaie” – nicio ameliorare. Salvarea mea a venit de peste ocean, sub forma unor ajutoare care fusesera repartizate si la policlinica pentru scolari de care apartineam. Asa am primit eu, pe reteta, un medicament „strain” din care, de proba si din teama, nu am luat la inceput decat … un sfert. Ei, bine, dupa sfertul ala, durerea mea s-a dus „ca luata cu mana”. Ii invidiam atunci pe americani pentru medicamentele lor puternice, dar doar atunci… Dupa ani multi, cunoscuti plecati pe acele meleaguri povesteau fericiti ca pe-acolo se vand analgezicele „usoare” in supermarket, te duci si le iei dupa raft. Asta da civilizatie si libertate… Oare? Pai la cum e la ei sistemul medical, normal ca te automedichezi pentru durerile care ti se par usoare… Dar nu le-a trebuit mult emigrantilor sa constate ca acele analgezice nu erau deloc usoare pentru cei veniti de peste hotare si obisnuiti sa rabde durerea sau sa ia medicamente gen „apa de ploaie” si ca aceasta mare disponibilitate a unor medicamente nu era deloc de bine. Dar, ce sa faci, daca la doctor nu iti da mana sa te duci mai des, iar de ascultat nu are nimeni chef sa te asculte vaitandu-te, atunci inghiti si calmante expuse cu toptanul prin galantare.
In societatea aceasta s-a format Michael si, daca mai avem in vedere ca s-a inconjurat si cu diferite cadre medicale (medici, asistenti), se intelege de ce ajunsese la dozele care ii erau administrate. Ala era doctor american si era hot! As, ca un doctor roman ar fi fost mai cinstit! Cati medici ar fi dat din mana asa „pasare rara”? Cum sa ii permit sa devina indepedent, cand dependentele acestui pacient, destul de credul, imi alimenteaza din belsug contul? Pai, atunci, cum sa nu te straduiesti sa il faci sa creada ca ii esti indispensabil, ca fara tine moare, chiar daca, de fapt, tu il omori incetul cu incetul?
Nu spun ca Michael nu ar fi trebuit sa ia analgezice, pentru ca, in lupus, durerile pot fi, uneori, mari. Dar ma tem ca doctorii tratau doar efectele si nu cauzele, ca si in cazul insomniei rebele. Si nu spun nici ca Michael nu este responsabil pentru deciziile pe care le-a luat de-a lungul timpului si care l-au condus la acutizarea unor simptome, probabil prin agravarea bolilor de care suferea.
A fost sau nu vinovat: din punctul meu de vedere si da si nu, dar vinovatia e greu de stabilit – si nu doar in acest caz. Dar nu vinovatia ar trebui sa o deteterminam. In fapt, nu sunt Dumnezeu ca sa stiu totul si nici nu am fost investita ca judecator ca sa pot da verdicte de acest gen. Ce m-a uimit insa este ca si cei care au o orientare pronuntat crestina in opinii si atitudini si-au dat cu parerea despre acest caz, iar unii au emis si sentinte fara apel in ceea ce priveste destinul vesnic al starului. Dar, oare, cati dintre acestia s-au rugat pentru el cand traia? Glasuieste cineva? – Nu, nici subsemnata.
Ca Michael nu a avut o viata exemplara si ca, atat viata, cat si moartea lui sunt de plans, dar si de condamnat in anumite aspecte, aici multi cad de acord (desi, daca ar fi fost in locul lui, foarte posibil ca ar fi facut la fel sau chiar mai rau). Dar ce am remarcat este ca aproape toti (dar nu chiar toti) cei pe care i-am auzit dandu-si cu parerea, se raportau la el doar ca la un star. Nimeni aproape nu dorea sa vada omul. Un star pe care il ponegreau sau il adulau.
Eu insa (si nu doar eu) m-am intristat ca la moartea unui om, un om care suferea de o boala grea, care nu a beneficiat de o indrumare pozitiva in viata si de un suport, corespunzator cu problemele pe care le intampina, din partea familiei sau a celor care ar fi putut si ar fi fost de dorit sa ii fie aproape (de ce in testament a fost prevazut ca, dupa moartea mamei sale, copii sa treaca in custodia unei femei straine si nu in cea a uneia din surorile sale?). Am realizat ca un om celebru si bogat nu isi poate scapa viata de probleme si poate lua decizii gresite ca oricare altul, se poate simti sau chiar poate fi singur.
Si m-am gandit: de cate ori poate nu i-am condamnat pe cei bogati si celebri, fara niciun fel de compatimire, fara niciun gand de „Doamne ajuta!” pentru vreunul din ei. Si cate alte pesoane cu convingeri si declaratii pioase nu fac la fel? Ca, mai apoi, dupa ce omul esueaza, sa ne grabim sa dam verdicte, inclusiv de genul: „A murit nemantuit!”. Ca Michael nu a dus o viata exemplara pentru un crestin – sunt de acord, dar ca l-a cautat intr-un fel pe Dumnezeu – nu pot sa neg. Faptul ca a fost Martor al lui Iehova o perioada, o credinta nu atat de mult simpatizata in SUA si, mai ales printre staruri, imi spune ceva – si ceva de bine. Precum si orientarea lui, in seara disperata de dinaintea decesului, catre Biblie, chiar daca doar cu o lectura pasagera.
Nu stiu daca il voi intalni pe Michael in cer, pentru ca nu stiu daca voi ajunge eu acolo. Dar nu ma grabesc nici sa il sterg din cartile cerului, pentru ca, dupa judecata mea de crestin intrasingent (cu altii), greselile starului il condamna automat la moarte cu adevarat definitiva. Nu stiu asta. As vrea sa cred si sper (poate si din cauza sentimentului de vinovatie, ca nu m-am rugat pentru el) ca a fost un „talhar” de partea „buna” a Crucii, ca a fost nu doar ceea ce noi vrem sa vedem, un „talhar” pedepsit, ci si unul mantuit. Mai mult, as fi vrut sa stiu ca am intreprins si eu ceva pentru a-l aduce acolo. Dar, daca acest lucru nu mai este posibil, atunci cred ca ma pot reorienta catre alte staruri, nu pentru a le „studia” si copia, ci pentru a le salva. Da, atat timp cat oamenii sunt in viata, se mai poate face ceva, fie macar si o rugaciune globala pentru acea lume putreda, impachetata in poleiala.