„Iubitule, sai ca o caprioara sau ca puiul de cerb, peste muntii ce ne despart.” (Cantarea Cantarilor 2.17 u.p.)
Cred ca nu putini aceia au fost cei care au aflat, acum vreo doua saptamani, de scrisoarea de dragoste care a ajuns la destinatie dupa 72 de ani. Ce s-ar fi intamplat daca ar fi ajuns la timp? Ar fi devenit cei doi indragostiti parteneri pe viata? S-au deteriorat raporturile dintre ei din cauza ravasului pierdut pe drum? Cum a schimbat „ratacirea” acestei scrisori vietile celor doi? Au mai fost explicatii ulterioare? Intrebari…
Dar ce s-ar fi intamplat daca o alta Scrisoare de dragoste ar fi ajuns la destinatie in timp optim? Daca nu s-ar fi ratacit din cauza intereselor mele – frumos numite „obligatii”, „nevoi”, „dorinte”, „aspiratii” (si lista ar putea continua) – care au azvarlit-o mereu langa cosul inimii, mereu pe langa? Ar fi fost viata mea alta? Ar fi fost raporturile mele cu El si cu cei din jur altele? Pot sa spun cu certitudine – da! Iar vesnicia va sublinia acest „da” cu mai multe linii decat as putea eu trasa!