„Izbaveste pe cei tarati la moarte si scapa pe ceice sunt aproape sa fie junghiati”. (Prov.24:11)
De multe ori m-am intrebat ce faceau acei locuitori din Ghibea lui Beniamin – in timpul acelei nopti cu adevarat intunecate pentru o calatoare – care poate mai erau de omenie si care nu se poate sa nu fi auzit larma oamenilor „stricati” (Judecatori 19.22)? De ce nu au actionat? In mod cert, infractorii nu erau la prima nelegiuire, daca locuitorul batran (efraimit, deci nu bastinas) a insistat sa-i ia la el, „numai sa nu ramana in piata peste noapte” (Judecatori 19.20)!… Stia el ce stia… Si de ce oare, acei locuitori de omenie nu i-au dat pe cei care au comis faradelegea (Judecatori 20.13), pentru a fi „rasplatiti” conform normelor civile care existau atunci in Israel? Erau nu doar conlocuitori ai aceleiasi cetati, dar si partasi nu numai prin tacere, ci si prin fapte similare? Sau se simteau partasi si au vrut sa ramana solidari pana la sfarsit? Cert este ca au acoperit pana la moarte un pacat si inca unul foarte urat.
Si cred ca s-a intamplat nu doar atunci si acolo. Este in firea noastra sa trecem pe langa cel atacat si „daramat” si sa nu intervenim. Mai mult, hraniti din plin cu tot felul de productii mediatice „mustind” de violenta, oamenii secolului XXI agreeaza violenta „pe viu” si isi manifesta chiar dorinta de a deveni, la randul lor, cameramani pentru scene similare celor cu care isi desfata mintea in privat. Daca te-ai obisnuit sa fii spectator al violentei la TV sau chiar sursa a suferintei in nu stiu ce lume virtuala, atunci acest lucru devine cat se poate de firesc si in lumea reala.
Cam acest lucru s-a intamplat anul trecut, cand au izbucnit destul de multe scandaluri legate de modul „pasnic” in care isi petrec tinerii timpul, care nu ar trebui sa fie atat de liber; si se intampla in continuare, pe aceasta planeta, atat de zbuciumata, de sub soare. Astfel ca, un articol din presa de azi m-a zguduit nu doar prin faptele „celor rai”, ci si prin cele ale celor care, „neutri”, privesc atrocitatea si o imortalizeaza ca pe un act de „cultura” sau o inregistreaza cu telefonul ca pe o stire fara influente devastatoare pentru o viata. Sau ale celor „si mai neutri”, care trec mai departe, fara ca macar sa sune la politie? De ce nu a facut nimeni acest lucru? O considerau pe fata vinovata si in acest caz o lasau pe mana „justitiei”? Sau, pur si simplu, considerau ca nu ii priveste? Niste prieteni care au calatorit prin State marturiseau ca, dincolo de „caldura” si interesul cu totul superficial pe care americanii si-l arata unii altora, sunt obisnuiti sa cultive o mare neimplicare in vietile altora. „Nu ma priveste” – si merg mai departe. Dar sa ajungi chiar pana aici…
Obisnuinta de a nu te implica in apararea celui atacat reprezinta crima inaintea lui Dumnezeu si mare imi e mirarea ca tocmai America, atat de declarat religioasa si justitiara atunci cand este vorba de alte popoare, cultiva o cu totul alta atitudine pe propriile „ogoare”. Nu spune nimeni sa pui mana pe cine stie ce si sa imobilizezi atacatorul; dar sa pui mana pe telefon, nu pentru a filma scenele atroce – nu!, ci pentru a suna la acea politie, ce poate fi greu in asta?
Inca sunt socata: incotro merge lumea aceasta?