„Dar pentru oricine va face sa pacatuiasca pe unul din acesti micuti, cari cred in Mine, ar fi mai de folos sa i se atarne de gat o piatra mare de moara, si sa fie inecat in adancul marii”. (Matei 18.6)
Am fost si socata, dar si revoltata, cand am citit in presa ca doi baieti britanici au devenit peste vara fete. Asta a fost optiunea lor? Schimbarile mentionate in presa au necesitat, in mod cert, concursul familiei care a dovedit multa intelegere, nu-i asa?
Am vazut odata un film britanic in care un baietel ii marturisea taticului sau ca are o anumita simpatie pentru o persoana. La care indatoritorul parinte il intreaba: „Este un el sau o ea?” Adica fapturile umane sunt invatate de mici, in familie, prin mass media si in scoli, ca nu conteaza prea mult ce alegi, orice alegere este buna – si transsexualitatea si homosexualitatea. Mai mult, cred ca anumite institutii, cu precadere mass media, ii „ajuta” pe oameni, acum din pruncie, sa creada ca sunt diferiti, sa doreasca sa fie astfel, atat pentru a avea nu stiu ce experiente, cat si pentru a capata o aura de superioritate. Pentru ca, vezi bine, ceea ce, pana de curand, era considerat deviant, astazi a devenit normal si e pe cale sa se consacre chiar ca o virtute.
Nu cred ca Dumnezeu i-a proiectat gresit pe acei oameni, eu cred ca societatea i-a modelat gresit, ca ei au facut si fac alegeri incorecte. Transsexualitatea nu este ceva nou sub soare. Si cei din antichitate manifestau porniri de acest gen, doar ca pe vremea respectiva nu existau terapii cu hormoni sau operatii de schimbare de sex. Se apela la mijloace mult mai „rudimentare”, prin care „incertul” personaj incerca „sa isi caute si sa isi afirme individualitatea” – vestimentatia genului opus. Dumnezeu s-a facut ca nu vede aceste practici sau a spus: „Ei sunt diferiti” ori „Este alegerea lor”? In niciun caz: Dumnezeu a zis clar „NU”! „Femeia sa nu poarte imbracaminte barbateasca, si barbatul sa nu se imbrace cu haine femeiesti; caci oricine face lucrurile acestea este o uraciune inaintea Domnului, Dumnezeului tau” (Deuteronom 22.5).
Acum, nu m-ar mira ca persoanele care isi exprima dezacordul sa fie sanctionate. De fapt, intr-un articol se si mentiona ca unii parinti risca sa fie retinuti de politie pentru remarcile lor.
Ce as putea sa ii spun copilului meu in aceste conditii? In mod sigur, adevarul, cu mentiunea ca acesta nu este mereu legitimat sau acceptat de societate si ca, odata cu trecerea anilor, mentalul colectiv il va ingropa si mai mult. Dar nu pe deplin si, in niciun caz, pentru totdeauna. Si asta si datorita mie, si datorita tie si datorita lui, acelui copil pe care azi il invat ca „Binele este Unul singur” (Matei 19.17) si ca doar acest Bine trebuie asumat si declarat.