„Apara-ti pricina impotriva aproapelui tau, dar nu da pe fata taina altuia.” (Proverbe 25.9)
Unii oameni iti pot depasi asteptarile – si nu in mod pozitiv. Adica daca tu stiai ca poseda anumite „calitati” care ii fac de evitat, ei iti pot demonstra ca i-ai subestimat. Ca, daca ar fi sa iei in considerare pleiada vechilor zeitati, in cazul careia cel cu viciul cel mai tare era cel mai mare, atunci, in mod cert, persoanele respective detin trasaturi apoteotice.
Unele persoane de acest fel pot avea „vicii cuminti”, in sensul de „inofensive”. Un astfel de individ este evocat de Marin Preda, intr-una din cartile sale: un meserias care, dupa cum admite scriitorul, la capitolul fabulatie il depasea cu mult. Am cunoscut si eu o astfel de persoana, un batran care batea campii mult cand spunea ceva si era greu sa discerni ce era realitate si ce fictiune in respectivele relatari. Personajul era fascinant cumva, pentru ca el credea ceea ce spune, traia in lumea respectiva si „infloriturile” lui nu aveau de a face cu „inaltarea de sine” care ii insufleteste, in general, pe mitomani.
Am intalnit insa si mitomani „tepari”, oameni care, prin minciunile lor, au motivatii de natura financiara sau de alt gen, dar in propriul interes in mod exclusiv. Si minciunile de acest gen, ca si alte minciuni, pot fi „simple” tainuiri sau gesturi sau chiar acele minciuni gogonate si nerusinate, cand „tu o tii de coarne si el zice ca e ciuta”. Pentru nobilele lor motivatii, pot semana tot felul de zvonuri si dezbinare, informatii denigratoare si, bineinteles, nereale, dar care au ca obiect o persoana pe care ei o percep ca fiind, prin natura activitatii pe care acestia o desfasoara, ca o amenintare sau, cel putin, in dreptul lor nu atat de folositoare.
Ce atitudine sa adopti cand ai de a face cu mitomani de acest gen? Mai ales daca, „pe fata”, ei vin cu „sarutare”?
In clasa a sasea, cand am facut la scoala balada Toma Alimos, eu nu il culpabilizam doar pe boierul ticalos, ci si pe haiducul care neaga dovezile de pana atunci si, efectiv, se arunca, credul (unii ar spune inocent), in sabia boierului „pupacios”. Mi-am dat seama, cu trecerea anilor, ca nu e atat de usor sa eviti „sarutarea ucigasa”…
M-am gandit la Isus si la „prietenul”/„discipolul” Lui, cel cu tradarea. Isus stia ce face acesta cu punga si cum va spori invatacelul comerciant de oameni continutul pungii pe care o detinea si, in interes propriu, o administra. Stia si de zvonuri si de toate activitatile de subminare. Si tacea. La Cina, insa, a facut referire la tradare, oferindu-i, astfel, tradatorului, sansa de schimbare – de inima si de planuri.
Cum sa procedezi, deci, in astfel de situatii, in care poate chiar tu esti victima demersurilor unei astfel de persoane? Sa taci? Sa vorbesti? Biblia spune: „Cel care vorbeste intai in pricina lui, pare ca are dreptate, dar vine celalalt si-l ia la cercetare” (Proverbe 18.17). Dar cand confruntarile sunt mai curand atacuri unilaterale si nu sunt „clare”, ci de gherila, subversive, cand orice atac este negat, camuflat, in niciun caz asumat, cum iti poti legitima „razboiul de aparare?
Imi aduc aminte ca, in copilarie, am primit o lovitura in cap si, sub imperiul durerii, am ripostat, lovind tot cu un obiect contondent si tot in cap. Tovarasa de joaca, lezata, a inceput sa tipe ca din gura de sarpe si a aparut si un facator de dreptate, care, impartial, m-a trecut doar pe mine sub disciplina. Asta poate si pentru ca eu nu am zis nimic despre cum au decurs lucrurile, dar nu am facut-o pentru ca, pe de o parte, un demers de acest gen contrazicea conceptiile mele despre integritate si, pe de alta parte, pentru ca eram constienta ca, dat fiind ca domnisorica cealalta era prefarata justitiarului, un astfel de demers era nu doar imoral (asa vedeam atunci lucrurile), ci si lipsit de utilitate.
Cam asa stau lucrurile si in lumea celor mari de varsta si mici de moravuri…
Pana la urma, ce as putea face? Sa valorific dreptul la replica, pe care Biblia ni-l recunoaste, pentru ca nu e imoral, asumandu-mi riscul, in cazul unui „razboi de gherila”, de a aparea ca singurul combatant, pe un camp de lupta, pentru altii imaginar?
Sa fac asta sau sa Il las pe Dumnezeu sa poarte razboiul meu? Pana la urma, e al meu? Sau e de fapt al Lui? Sa tac si sa il las pe tradator sa isi aprinda carbuni pe cap? Chiar nu stiu ce sa fac. Poate ca, ambele variante sunt de urmat si cred ca asta am sa fac – atat cat sa nu il las pe tradator sa isi faca cuib sau sa imi aprinda paie in cap.