„Orice loc pe care-l va calca talpa piciorului vostru vi-l dau, cum am spus lui Moise.” (Ios. 1.3)
Cand simtim ca vietile noastre sunt niste vase sfaramate, asupra carora ori de cate ori ne plecam ne ranim, cand ne percepem existentele ca pe ceva ce nu am cerut si nu stim cum sa mai abordam, pentru ca ne raneste si ne sfasie mereu, ca pe ceva ce nu poate fi controlat, ci doar suportat, se intampla ca, unii dintre noi, sa intrebam: „De ce m-am nascut?” Si, desi, conform profetului Isaia (Isa. 45.9-11), aceasta nu este o intrebare pe care sa I-o pui lui Dumnezeu, fata in fata cu suferinta (si conform aceleiasi Scripturi), chiar si oamenii lui Dumnezeu (si-)au pus-o. Iov, ca si Ieremia (Ier. 20.14), mai tarziu, a facut chiar „mai mult” – si-a blestemat ziua nasterii (Iov 3.1-9) si a marturisit ca, in focul acelei incercari teribile, isi dorea ca, mai curand, sa fi murit in pantecele mamei sale (Iov 3.11), sa fi fost „ca o starpitura ingropata, ca niste copii care n-au vazut lumina” (Iov 3.16) sau sa isi fi „dat sufletul la iesirea din pantecele ei” (Iov 3.11). Caci, aducandu-l pe lume si permintandu-i sa creasca si sa devina matur, Dumnezeu i-a descoperit suferinta umana (Iov 3.10), suferinta cu privire la care patriarhul va dizerta amplu, pe parcursul confruntarii cu boala si consecintele loviturilor diabolice, in controversele cu „prietenii” sai. Acest mod de a blestema ziua nasterii si a „caina” faptul ca te-ai nascut este un mod de a-ti manifesta respingerea pentru o viata care, parca, te-a infrant si, pentru a carei intampinare, nu mai ai resursele necesare. Cand nu mai ai nicio rezolvare si nu vrei sa blestemi pe Dumnezeu si sa mori, cum il indemna sotia lui Iov pe consortul sau (Iov 2.9), atunci macar plangi faptul ca te-ai nascut, caci nasterea a fost primul pas in lumea aceasta, in care ai luat contact cu suferinta pe care nu mai poti sa o infrunti sau careia nu mai poti – ori cel putin asa crezi/simti – sa i te sustragi. Insa, poate ca nu este chiar asa, poate ca faptul ca ai ajuns in lumea aceasta nu este atat de rau, precum spui sau crezi (mai ales din perspectiva mantuirii, nu este rau deloc) si nici problema cu care te confrunti, desi nu pare sa aiba o rezolvare posibila, poate ca nu este chiar insolubila.
„The winner takes it all”, era sustinerea unui slagar al copilariei mele, interpretat de formatia ABBA. Si, chiar daca nu e vorba de a lua cat mai mult sau totul in competitia cu altii, lucrurile pot fi abordate astfel, in „lupta” cu viata. Mai ales, exista circumstante in care simti si constientizezi ca, daca nu lupti atunci, vei pierde poate totul pe acel segment – si nu doar. Situatii in care nu vezi solutii, nu stii ce sa faci si, chiar daca iti vin idei, nu le poti pune in aplicare, decat cu foarte mare sfortare si nu cu rezultatea certe. Insa, iti dai seama ca, daca in anumite situatii a mai mers sa amani sau „sa o scalzi”, in acest caz nu se mai poate si trebuie sa mergi mai departe. Si, atunci, nu ai incotro decat sa faci totul cat mai bine si, desi stii ca nu depinde numai de tine, iar riscurile de esec sau complicatii sunt uriase, desi nu ai nicio certitudine ca se va termina cu bine, cel putin pentru tine, trebuie sa te mobilizezi si sa actionezi. Nu poti doar sa te rogi si sa astepti – trebuie sa si actionezi.
Naomi s-a vazut lipsita de sot si de cei doi fii, vaduva intr-o tara straina si, desi nu o astepta in locul natal un „mai bine”, iar drumul si intoarcerea erau riscante, expunand-o chiar pericolelor de moarte, desi nu a avut nicio vedenie in care Dumnezeu sa ii spuna ca „asta trebuie sa faca” sau macar ca hotararea sa este buna, Naomi a decis si a mers mai departe (Rut 1.1-7). Cand a luat decizia, nu stia ca Rut va merge cu ea si ca Dumnezeu o va binecuvanta prin nora sa, ea doar a stiut ca trebuie sa faca ceva – si a facut ce a considerat ca ar fi mai bine sa faca atunci. Si, se pare, ca Naomi era o femeie cu initiativa si care avea experienta in a lua decizii bune, caci si sfaturile pe care i le-a dat norei sale au avut rezultate „frumoase” (Rut 1.8-4.17)! Naomi isi exersase, in incercari, capacitatile intelectuale si volitionale date de Dumnezeu, si rezultatele au aparut, dupa voia Lui, caci deciziile sale erau dupa planul Sau, chiar daca nu ii vorbise in mod extraordinar El. Ce s-ar fi intamplat daca Naomi ar fi ramas in Moab sau nu i-ar fi dat norei sale sfaturile pe care i le-a dat? Daca avem in vedere ca Rut apare in arborele genealogic al lui Hristos, acestea sunt intrebari asupra carora avem mult de meditat!
Daca ne rugam si avem dispozitia de a ne lasa condusi de El, Dumnezeu ne va vorbi, poate nu asa cum asteptam noi, dar o va face. Chiar si atunci cand avem impresia ca noi „facem si desfacem”, s-ar putea sa nu ne dam seama ca, de fapt, ne conduce El. Si rezultatele, imediate sau peste timp, pot fi dincolo de slabele si eronatele noastre anticipari.
Deci, daca ne confruntam cu crize personale majore sau cu implicatii majore, nu trebuie doar sa ne rugam si sa asteptam, desi, uneori, si asta este o cale, dar, in multe situatii, trebuie sa si actionam. Daca, in viata personala, poate tindem sa spunem ca „o las cum o fi si ce-o fi – o fi, daca vrea Dumnezeu sa faca ceva – sa faca, daca nu – asta e, caci eu nu stiu ce sa mai fac si nu mai pot sa fac nimic”, in alte situatii, alti oameni nu au avut aceasta posibilitate – pentru ca erau mult prea multe riscuri si prea multe vieti implicate.
Acum, Al Doilea Razboi Mondial este istorie, dar, pentru unii dintre factorii decizionali, acest razboi, de o inclestare extraordinara, a insemnat presiuni covarsitoare si provocarea de a lua decizii radicale in situatii inspaimantatoare. Winston Churchill, in fata dezastrului si a distrugerii care ameninta Europa si lumea intreaga, chiar si dupa batalii pierdute si pierderi mari, ba chiar in ciuda acestora, nu a dat inapoi, pentru ca stia ca trebuia sa mearga mai departe. Aceeasi decizie a trebuit sa o ia si Stalin, dupa ce URSS-ul a fost invadat de Germania. Cine putea sa vada atunci victoria? Deocamdata ceea ce se vedea, in multe tari, era „sange, truda, lacrimi si sudoare”, dupa cum, onest, a promis Churcill (oare de ce nu ne promit asa si conducatorii nostri?), dar si numeroase ruine, foame si moarte. Daca oamenii acestia nu ar fi mers mai departe, oponentii lor o faceau – si ce ar fi fost astazi lumea? Dupa bombardamentul de la Pearl Harbour si distrugerea flotei americane din Pacific, America era foarte vulnerabila si, daca Japonia ar fi atacat atunci in forta, SUA, ca Mare Putere, ar fi devenit istorie. Japonia nu a atacat atunci, iar America s-a mobilizat si a luptat, cu esecuri si pierderi intermediare, dar cu o victorie finala. Ce ar fi fost astazi lumea, daca acesti atacati si infranti, la un moment dat, nu ar fi actionat, nu ar fi mers mai departe?
Daca esti atacat si te simti aruncat la pamant, daca ti se pare ca, si daca vei merge mai departe sau nu vei face nimic, viata tot a castigat lupta cu tine, te-a infrant si ti-a luat totul, s-ar putea sa nu ai dreptate. Pune mana ta in mana lui Dumnezeu si, chiar daca nu esti sigur de nimic si simti ca „bajbai ca un orb” (Isa. 59.10), chiar daca iti este teama sa decizi, analizeaza, sfatuieste-te, ia hotarari si mergi mai departe, potrivit cu ceea ce stii si ai acum. Si, desi lucrurile poate s-ar complica si razboiul nu se va termina, nu uita ca a pierde o lupta nu inseamna a pierde un razboi. Mergi mai departe si cine stie daca nu „orice loc pe care il va calca talpa piciorului” tau, Dumnezeu nu ti-l va da (Ios. 1.3)? Dar numai daca si dupa ce il va calca! Oricum, El poate deja merge inaintea ta!