„Cel ce sufera are drept la mila prietenului, chiar daca paraseste frica de Cel Atotputernic.” (Iov 6.14)
Daca aflam ca un om se confrunta cu o problema, care ii afecteaza pe cei din jur, cel mai mult pe cei mai de aproape – familia lui, atunci, cu o empatie vrednica de blam, incepem sa ne gandim la cine a pacatuit sau ce vrea Dumnezeu sa ii invetepe cei afectati prin acea incercare sau ne pregatim sa le asiguram un training referitor la rabdare, acceptare, resemnare. Iar daca omul da semne ca „nu mai poate”, atunci ii vorbim, foarte pios, de pacate.
Daca afli ca un copil, care nu a facut nici rau, nici bine, are doar o luna, e bolnav foarte, nu pe moarte, dar cu riscul de nu mai vedea niciodata, si le spui prietenilor si cunoscutilor sa se roage pentru acest caz, ce poti sa spui si sa faci, daca unii opineaza ca „poate ca Dumnezeu stie ca asa e mai bine pentru copil, sa nu vada lumea asta rea” (de care ei se bucura, totusi, cu privirea!) sau ca „poate au gresit parintii”, iar necazul acesta e spre binele lor, ca se „indrepte”. Adica ei cauta tapi ispasitori, nu solutii si, cu atat mai putin, sa fie ei solutii. In acest caz, nu aveau ce sa intreprinda, pentru ca numai Dumnezeu mai poate face ceva, dar, oare, ce ii opreste pe crestini de la a se ruga si sa lase judecata si previziunile tot in mana Sa?
Daca vezi un om cazut, nu te mai intreba si il intreba cum a ajuns acolo, nu ii tine cursuri despre cum trebuie sa eviti caderile, cum sa le valorifici sau cum sa iesi din ele. Daca vezi un om cazut sau auzi de el, intreaba-te si intreaba ce ai de facut pentru a-l ajuta sa se ridice de acolo, inceteaza de a mai pune problema la modul „ce a facut de a ajuns acolo”, ci incearca sa determini ce poti sa faci tu, pentru a-l scoate de acolo. In cazul copilui de care am mentionat, in treacat, chiar daca nu il cunosti, poti sa faci sigur ceva: sa te rogi!