„Domnul nu intarzie in implinirea fagaduintei Lui, cum cred unii; ci are o indelunga rabdare pentru voi, si doreste ca nici unul sa nu piara, ci toti sa vina la pocainta”. (2 Petru 3.9)
Desi am facut tot ce am crezut necesar pentru a nu mai primi alertele de pe 9am (pentru ca imi umpleau inbox-ul, pe langa multe emailuri care imi vin prin diferite grupuri de discutii), totusi, le primesc. Si o astfel de alerta, primita astazi, avea un titlu oarecum socant: Cum a scapat de injectia letala un condamnat la moarte. Imediat mi-a venit in minte o corelatie – si care a fost aceea, veti afla in continuare.
Articolul mentionat l-am citit „pe diagonala”, nu doar din lipsa de timp, cat mai ales pentru ca simtirea mea nu face fata unor relatari atat de detaliate despre situatii foarte intunecate. Asa ca am decis sa las mintea sa treaca oarecum peste continutul articolului, mai departe, catre o alta scapare de la moarte.
Se trezise in acea dimineata, daca dormise, stiind ca aceea este ultima lui dimineata. Despre noile evenimente petrecute in Ierusalim, nu avea habar, si cu atat mai putin despre cum ii vor afecta acestea cursul vietii. Pentru ziua aceea erau trei condamnati la moarte, toti trei tovarasi de arme si de faradelegi. Unul dintre ei, seful, cunoscut si temut (Matei 27.16), se temea acum parca mai mult decat ceilalti doi la un loc. Nu degeaba, probabil, se crede ca cei mari faptuitori de rele sunt si cei mai fricosi, atunci cand este amenintata „pielea” lor.
De afara, se aude larma multa. Probabil, este multimea setoasa de astfel de spectacole, desi galagia pare mai multa decat in alte ocazii similare. „Si, apoi, maine este Sabatul, sunt Sarbatorile Pastelui. Oameni acestia piosi au venit sa vada moartea unor oameni pacatosi si sa le sporeasca osanda, in timp ce ei insisi Il uita pe Dumnezeu.” Condamnatul credea ca doar Il uita sau Il ignora… Habar nu avea ca afara era o multime care dorea sa Il elimine de tot… I se pare sau si-a auzit numele? Nu, nu i se pare, l-a mai auzit inca o data. Da, l-au auzit si colegii de celula, caci se uita speriati la el. Se aud pasi pe hol, usa se deschide si ostasii il striga: „Baraba!”. Condamnatul ramane mut, pleaca spre usa cu pasi tarati. In urma lui, ceilalti, ridicati in picioare, privesc cum fostul lor sef se indeparteaza fara ca sa fi apucat macar sa isi fi luat ramas bun unii de la altii. De ce l-au luat numai pe el si de ce atat de devreme?
In Idiotul de Dostoievski (da, mi-a placut aceasta carte), eroul, proaspat intors in Rusia, povesteste de mai multe ori, bineinteles in fata unei audiente diferite, dar in aceeasi casa a generalului Epancin, executia unui condamnat la moarte la care fusese martor in peregrinarile sale de departe. Dincolo de descrierea faptului in sine, acest deloc idiot, dupa parerea mea, face o analiza infricosator de lucida a ceea ce poate simti un condamnat la moarte in fata executiei, mai ales in ultimele clipe, insistand asupra a ceea ce crede el ca simte un condamnat la moarte, scos din celula sa cu ceva timp mai devreme decat credea. Este, poate, si ceea ce simte, partial, un tanar care crede ca are viata inainte si afla, la un moment dat, ca are o boala implacabila, celelalte clipe fiind apoi traite in asteptarea mortii. Dar, daca ar fi sa ne luam dupa ce mentioneaza Printul Miskin, soarta unui condamnat la moarte este cu mult mai rea, pentru ca acesta nu mai are speranta. Sau, oricum, are mai putina. De boli mai speri sa scapi, dar de condamnari la moarte, mai ba. Nu stiu cum e, decat din citite si din gandite pe marginea celor citite. Poate ca este ceea ce David exprima in rugaciunea sa: „Sa cad in manile Domnului, caci indurarile Lui sunt nemarginite; dar sa nu cad in manile oamenilor!” (1 Cronici 21.1). Cand crezi ca viata iti este in mainile lui Dumnezeu, mai astepti ceva, dar cand te vezi si te crezi in mainile oamenilor, dat fiind ca si tu esti om si stii cat de bune sunt fiintele acestea, nu prea mai poti spera. Desi, daca avem in vedere ca Dumnezeu l-a scos pe Petru din temnita, in ciuda pazei omenesti, ca l-a scos pe Isus din mormant, in ciuda garzii puternice, si ar fi putut sa Il scape pe Domnul si de la moarte, daca aceasta nu ar fi fost necesara in Planul Restaurarii noastre, atunci, cred ca putem spune „Chiar o ostire de ar tabara impotriva mea, inima mea tot nu s-ar teme. Chiar razboi de s-ar ridica impotriva mea, tot plin de incredere as fi” (Psalmul 27.3). „Daca Dumnezeu este pentru noi, cine va fi impotriva noastra?” (Romani 8.31).
…Este tarziu, inchei acum aici aceasta prima parte, poate putin abrupt, dar asta poate te va face sa revii, sa reiei textul si, in primul rand, sa meditezi mai mult la el, sa negociezi cu intelesurile pe care eu nu le-am dezvaluit aici si sa scrii tu continuarea, pana cand o vei citi pe a mea. Si, apoi, sa imi scrii si versiunea ta, ca sa avem ce discuta.