„Caci omul nu-si cunoaste nici macar ceasul, intocmai ca pestii prinsi in mreaja nimicitoare si ca pasarile prinse in lat; ca si ei sunt prinsi si fiii oamenilor in vremea nenorocirii, cand vine fara veste nenorocirea peste ei” (Eclesiastul 9.12).
Saptamana aceasta am citit un apel umanitar, pentru salvarea vietii unui medic. Dar nu doar ca medicul s-a imbolnavit pare putin mai greu de crezut, dar, cu adevarat paradoxal, este ca:
David a raspuns lui Gad: „Sunt intr-o mare stramtorare! Of! mai bine sa cadem in mainile Domnului, caci indurarile Lui sunt nemarginite; dar sa nu cad in mainile oamenilor!” (2 Samuel 24.14).
Am auzit duminica, la radio, printre stirile matinale, ca un copil a murit in urma unei banale fracturi. In fapt, nu din cauza acelei fracturi a decedat acel baiat de 9 ani, ci din cauza tratamentului care i s-a acordat – sau, mai curand spus, a tratamentului care nu i s-a acordat.
„Bucura-te, tinere, in tineretea ta, fii cu inima vesela cat esti tanar, umbla pe caile alese de inima ta si placute ochilor tai; dar sa stii ca pentru toate acestea te va chema Dumnezeu la judecata. Goneste orice necaz din inima ta, si departeaza raul din trupul tau; caci tinereta si zorile vietii sunt trecatoare”. (Eclesiastul 11. 9-10)
Care erau acestea in copilaria noastra, a celor trecuti de 30? Pai „joaca”, cred ca in primul rand, fie ca era vorba de jucat carti sau remy, fie „ascunsa”, „castel” sau „cate oua are gasca?”. Iar iarna, cand erau zapezi, nu ca acum, stiam ce inseamna sa ne dam cu sania unii pe altii ore in sir.
„Caci omul nu-si cunoaste nici macar ceasul, intocmai ca pestii prinsi in mreaja nimicitoare, si ca pasarile prinse in lat; ca si ei sunt prinsi si fiii oamenilor in vremea nenorocirii, cand vine fara veste nenorocirea peste ei”. (Eclesiastul 9.12)
Pentru un condamnat la moarte, timpul se dilata, putinele clipe care au mai ramas sunt multe, iar scurtarea acestora si punerea brusca in fata inevitabilului de temut demobilizeaza psihic. Acele clipe, ultimele picaturi din paharul vietii nu mai pot fi sorbite, paharul s-a spart, a cazut chiar de la buze, chiar cand te simteai mai insetat si pretuiai mai mult acea licoare, altadata atat de putin importanta. Si nu doar ca savoarea acestor ultime trairi nu o mai poti avea, dar nici pregatirea, familiarizarea mintala cu ceea ce va veni nu mai este posibila.
Citește mai mult »Cum a scapat un condamnat la moarte de executarea sentintei (II)
„Iubitule, sai ca o caprioara sau ca puiul de cerb, peste muntii ce ne despart.” (Cantarea Cantarilor 2.17 u.p.)
Cred ca nu putini aceia au fost cei care au aflat, acum vreo doua saptamani, de scrisoarea de dragoste care a ajuns la destinatie dupa 72 de ani. Ce s-ar fi intamplat daca ar fi ajuns la timp? Ar fi devenit cei doi indragostiti parteneri pe viata? S-au deteriorat raporturile dintre ei din cauza ravasului pierdut pe drum? Cum a schimbat „ratacirea” acestei scrisori vietile celor doi? Au mai fost explicatii ulterioare? Intrebari…