Sari la conținut

Meditatii

Cum a scapat un condamnat la moarte de executarea sentintei (I)

„Domnul nu intarzie in implinirea fagaduintei Lui, cum cred unii; ci are o indelunga rabdare pentru voi, si doreste ca nici unul sa nu piara, ci toti sa vina la pocainta”. (2 Petru 3.9)

Desi am facut tot ce am crezut necesar pentru a nu mai primi alertele de pe 9am (pentru ca imi umpleau inbox-ul, pe langa multe emailuri care imi vin prin diferite grupuri de discutii), totusi, le primesc. Si o astfel de alerta, primita astazi, avea un titlu oarecum socant: Cum a scapat de injectia letala un condamnat la moarte. Imediat mi-a venit in minte o corelatie – si care a fost aceea, veti afla in continuare.

Citește mai mult »Cum a scapat un condamnat la moarte de executarea sentintei (I)

Rugaciunea desavarsita

„Cand va rugati, sa nu bolborositi aceleasi vorbe, ca paganii, carora li se pare ca, daca spun o multime de vorbe, vor fi ascultati. Sa nu va asemanati cu ei; caci Tatal vostru stie de ce aveti trebuinta, mai inainte ca sa-i cereti voi”. (Matei 6. 7-8)

rugaciunea_300x225Cand am citit un studiu al rugaciunii Tatal nostru, pe la „inceputuri”, am fost uimita sa constat ca si altii realizasera ce si eu singurica descoperisem, si anume ca rugaciunea trebuie sa inceapa si sa se termine cu Dumnezeu.

Citește mai mult »Rugaciunea desavarsita

Salvat, nu condamnat

„Fratilor, chiar daca un om ar cadea deodata in vreo gresala, voi, cari santeti duhovnicesti, sa-l ridicati cu duhul blandetei. Si ia seama la tine insuti, ca sa nu fii ispitit si tu”. (Galateni 6.1)

Cand eram in liceu (asta pe la inceputul anilor ’90), dupa ce vedeta a fost in Romania, tinerii obisnuia sa spuna, in anumite situatii, in gluma: „Michael, nu pleca”! Dar a plecat atunci si acum de tot.

Citește mai mult »Salvat, nu condamnat

Iubiti si cainii vagabonzi…

„Intre uneltele tale sa ai o lopata, cu care sa sapi si sa-ti acoperi murdariile iesite din tine, cand vei iesi afara”. (Deuteronom 23.13)

 Era un cantecel la moda acum multi ani. Nu mai stiu insa de ce eram indemnati sa iubim si animalele latratoare, fara stapan si hoinare. Oricum, indemnul era bun intr-un fel: e bine sa iubesti animalele, asa cum iubesti si oamenii, fara a face discriminari in functie de „conditia sociala”. Dar nu-i asa ca ar fi bine si ca anumite norme si valori, pe care fiintele vorbitoare le promoveaza, sa fie valabile si pentru cainii care fac parte din lumea noastra? Sau, mai curand, pentru oamenii care administreaza sau ar trebui sa administreze viata sociala a cateilor si dulailor si interactiunea lor cu oamenii! Caci, pana la urma, nu se pune problema de ce fac aceste patrupede guduratoare si dragalase uneori, ci de ce fac oamenii in raport cu ele, cum facem noi din caini o problema pentru cei din jur.

Citește mai mult »Iubiti si cainii vagabonzi…

Ultimul rasarit…

„caci El face sa rasara soarele Sau peste cei rai si peste cei buni” (Matei 5.45).

Parea o zi ca oricare alta pentru acest oras infloritor. O noua zi, un nou rasarit. Pacat ca multi dintre locuitorii zonei nici nu vedeau rasaritul, cel putin nu prea des, poate doar dupa lungile nopti de chef. Pentru ca romanii antici dispuneau de multe resurse si de inspiratie pe masura pentru a-si petrece timpul, cu precadere noptile, in voie buna si fapte rele. Si, in aceasta „buna traditie”, locuitorii Pompeiului si cei din Herculaneum (oraselul vecin, in care cei bogati se desfatau in vilele lor de vacanta) aveau, atat in viata privata, cat si in cea publica, obiceiuri pe care, din perspectiva crestina, nu le-am considera in niciun caz morale. Oras-port prosper, plin de „viata”, de evenimente si de atractii, Pompeiul se retrezea in ziua respectiva cu aceeasi larma si cu aceeasi apetenta pentru bucurii mai mult, mai putin sau deloc crestine.

Citește mai mult »Ultimul rasarit…